Verbul a trece mi-a dat mare bătaie de cap, pentru că are extrem de multe sensuri, prea multe pentru un singur articol. Am fost, prin urmare, nevoită să mă opresc la sensul care m-a determinat să încep cercetările – cel legat de timp. Pentru că (nu-i așa?), la trecerea dintre ani, acestea sunt gândurile asupra cărora ne oprim, înainte de orice.

Când este folosit cu această accepție, verbul are valoare intranzitivă și se folosește, despre unități de timp, cu sensul de a se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). Există expresii precum mai trece ce mai trece (după o bucată de vreme, după un timp nu prea lung) sau nu e timpul trecut (nu e prea târziu, mai e timp).

Termenul se poate referi și la suferințe, necazuri, boli etc. urmărind, prin semnificație, raportul acestora cu timpul – „a înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze”, fiind echivalent cu a se estompa, a dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). Este interesant felul în care vindecarea este asociată, în mod natural, cu trecerea timpului…

Continuare »

Verbul a (se) boci are o variantă intranzitivă și reflexivă, care înseamnă „a plânge tare (cu vaiete și strigăte)”, și o variantă tranzitivă – „a recita bocete la înmormântarea cuiva”. Obiceiul deplângerii morților, conform ritualului, a generat în limbajul comun un sens care se referă la plânsul intens, cu vorbe, hohote și vaiete.

Termenul pare a se fi obținut din boace, substantiv învechit și regional rezultat din latinescul vox, vocis, care este sinonim cu cuvânt, glas, grai, gură, termen, voce, vorbă. Verbul este echivalent cu a jeli, a (se) jelui, a (se) plânge, a (se) văita, iar antonimul menționat în dicționare pare a fi a chicoti.

Continuare »

Verbul a reinventa nu mai apare în DOOM2, deși el era menționat în vechiul Dicționar ortografic. Dicționarele de neologisme îl înregistrează ca fiind venit din franceză (réinventer) și însemnând „a crea din nou ceea ce a fost deja inventat”. Prin urmare, este adevărat că prezența lui în limbă nu ar fi absolut necesară, poate, întrucât seensul său este deja acoperit printr-o structură relativ des utilizată.

Pe de altă parte însă, lumea în care trăim are câteva coordonate ce obligă subiecții la dezvoltarea unei capacități semnificative de adaptare. Realitățile cărora trebuie să le facem față se modifică atât de rapid, încât unul dintre cele mai importante lucruri pe care a învățat omul modern să le facă este acela de a se reinventa, de a se modifica pe sine până la găsirea unei formule ce îi permite să supraviețuiască și să se adapteze permanent.

Continuare »

Verbul a (se) istovi are în vedere o stare, asociată cu „a (se) obosi peste măsură, a (se) slei de puteri (din cauza eforturilor depuse, a consumului nervos etc.); a pierde toată forța și energia, ajungând într-o stare de slăbiciune totală”. Atunci când se folosește despre bunuri materiale, termenul înseamnă „a (se) termina prin folosire, a fi folosit până nu mai rămâne nimic”.

Este un derivat al preafrumosului substantiv istov – care în limba de origine însemna „adevărat”, iar acum, la noi, este echivalent al lui „sfârșit, capăt”, parcă într-o frumoasă sugestie că numai finalurile reflectă esența veritabilă a tuturor lucrurilor. În aceeași cheie, sinonimele cel mai des folosite, sunt a consuma, a epuiza, a extenua, a isprăvi, a încheia, a sfârși, a termina.

Continuare »

Verbul a (se) ponegri are atât nuanţă tranzitivă, atunci când se referă la „a vorbi pe cineva de rău, a trata cu hule”, cât şi nuanţă reflexivă, atunci când acţiunea întreprinsă presupune şi reciprocitate, răspuns cu aceeaşi măsură. Termenul este alcătuit, prin derivare, din prefixul po- ataşat cuvântului negri, după model slav, într-un soi de compromis între sinonimele a po[nosi] şi a [în]negri, iar sonoritatea cuvântului mi se pare fascinantă.

Asociereile semantice cu răul sunt evidente, iar în registrul arhaic funcţiona chiar un adjectiv – ponegru/poneagră, care însemna „foarte negru” şi care avea, cu valoare substantivală, înţelesul de „femeie foarte rea”. Sinonimele sunt mai des folosite – a bârfi, a blama, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a detracta, a huli, a ponosi. Antonimele sunt, de asemenea, destul de numeroase: a elogia, a glorifica, a lăuda, a proslăvi.

Continuare »

Verbul a ucide vine din limba latină – occidere/uccidere – şi înseamnă „a pricinui moartea unei fiinţe, a lipsi de viaţă (premeditat sau din întâmplare)”, termenul fiind sinonim cu a omorî, a asasina, a răpune. Foarte rar, se foloseşte cu valoare reflexivă, fiind echivalent al lui a se sinucide, a-şi face seama. Sensul figurat pare a fi foarte interesant, referindu-se la a distruge (moraliceşte), a nimici, a desfiinţa.

Există şi o serie de utilizări regionale ale verbului, situaţie în care înseamnă „a snopi în bătaie, a (se) bate foarte tare, a (se) lovi rău”, a zdrobi, a sfărâma, a stâlci, a tăbăci, a făcălui. Foarte interesante sunt compusele formate de la acest verb, majoritatea referindu-se la cel pe care, conform unui tabú adânc înrădăcinat în mentalul popular, nu trebuie să-l numeşti niciodată: ucigă-l-crucea sau ucigă-l-toaca (considerate, amândouă, substantive masculine).

Continuare »