Verbul a (se) istovi are în vedere o stare, asociată cu „a (se) obosi peste măsură, a (se) slei de puteri (din cauza eforturilor depuse, a consumului nervos etc.); a pierde toată forța și energia, ajungând într-o stare de slăbiciune totală”. Atunci când se folosește despre bunuri materiale, termenul înseamnă „a (se) termina prin folosire, a fi folosit până nu mai rămâne nimic”.

Este un derivat al preafrumosului substantiv istov – care în limba de origine însemna „adevărat”, iar acum, la noi, este echivalent al lui „sfârșit, capăt”, parcă într-o frumoasă sugestie că numai finalurile reflectă esența veritabilă a tuturor lucrurilor. În aceeași cheie, sinonimele cel mai des folosite, sunt a consuma, a epuiza, a extenua, a isprăvi, a încheia, a sfârși, a termina.

Trebuie să recunosc faptul că istovirea – pe care zilele acestea amare au adus-o cu ele – atârnă, în mine, pietre de moară fiecărui gând, cu asupra de măsură… Numărătoarea morților, în orice colț de lume, îmi pare o atrocitate greu de suportat. Citesc zilnic presa internațională și-mi dau seama, uneori, că atâta durere ar fi imposibil de digerat, dacă ea toată ne-ar atinge direct, personal, permanent. Prin urmare, luăm act de ea, ne îngrozim din timp în timp și o lăsăm uitării, pentru că e departe…

Câteodată însă, fără veste, numărătoarea macabră începe mai aproape de casă. Se aprind focuri ucigașe în mijlocul urbei liniștite, se rup în rafale tăceri în inima orașului luminilor… Și numărătoarea pornește… teribil, lent, imposibil de oprit… De data asta nu poți lăsa nimic uitării, pentru că e aproape – de casă, de suflet, de tot. Și atunci numeri. Extenuant, zi după zi, ceas după ceas, până când cifrele își pierd rostul și devin chipuri. De neuitat. Istovitor.