a (se) obidi
Verbul a (se) obidi face parte din registrul arhaic al limbii şi este extrem de rar folosit în limba vorbită curent, dar are, pentru mine, o sonoritate minunată şi o semnificaţie năucitoare, extrem de dragă sufletului meu. Forma reflexivă înseamnă, în primul rând, „a se lăsa pradă deznădejdii sau durerii”, fiind sinonim (în ordinea crescătoare a intensităţii) cu a se indispune, a se necăji, a se amărî, a se mâhni, a se îndurera, a jeli, a deznădăjdui.
S-a format din substantivul obidă, care mie îmi pare la fel de complex ca şi dorul pe care atâta ni-l lăudăm. Căci e, (aproape) simultan, întristare (adâncă), durere (sufletească), mâhnire, amărăciune, jale, necaz, ciudă, mânie, nedreptate, asuprire, jignire, insultă, umilire. Deci, mai aproape de rostul etimologic este forma tranzitivă a verbului, echivalentă cu a asupri, a împila, a năpăstui, a oprima, a oropsi, a urgisi…
Mie obida mi se pare un sentiment uriaş. Negativ, dar uriaş. Trebuie să fie atât de profund ca să merite acest nume… trebuie să fie atât de strâns legat de sentimentul neputinţei şi al umilinţei… trebuie să fie atât de categoric, şi de visceral, şi de agonic, încât manifestarea lui trebuie să te paralizeze complet. Să nu ştii ce nume să-i dai acestei senzaţii, care seamănă cu o rupere în tine. Şi, mai ales, să nu ştii cum să scapi, din ea, întreg şi în toate minţile.
Căci, totuşi, scapi. Odată gustată, obida ta te învaţă despre tine o mie de lucruri ce ţi-ar fi rămas străine. Cred că rostul ei e, mai întâi, să te devoreze, să te sece de dragoste, de lumină, să rupă din tine viaţă şi să te facă să te-ndoieşti de tot ce ştii. Dar, dacă o foloseşti aşa cum trebuie, cu nimic nu te scade, ci te scoate la suprafaţă mai curat, ca născut din cenuşile tale ascunse, şi limpezit acum ca o apă fără ascunzişuri.