Verbul a omagia face parte dintr-o categorie aparte a vorbelor: cele care, cel puţin în mintea şi închipuirea mea, au prestanţă. Nu sunt folosite în toată ziua, iar atunci când sunt necuviincios ori mincinos arătate la lume, îi scot ele singure la iveală pe caraghioşii care nu le cunosc rostul şi importanţa.

Are o singură semnificaţie fundamentală – „a aduce cuiva un omagiu, a exprima stima, respectul faţă de cineva” (este sinonim cu a glorifica) şi nu cred că îşi împlineşte menirea prin vorbe sforăitoare ori declaraţii afectate. Cred că adevărata sa esenţă rezidă în consideraţia profundă şi veritabilă pentru cel căruia omagiul îi este adus.

Sigur, ne putem preface, putem poza, ne putem lăuda cu omagiile aduse sau primite, putem arunca în stânga şi-n dreapta cu ele, putem face risipă ori le putem înghiţi pe nemestecate pe cele pe care alţii ni le aduc, însă cred cu putere că respectul e ca şi adevărul, prietenia, mila ori iubirea: nu de prea multe feluri – cum greşit ne tot place nouă să credem.

Şi aşa cum nu toţi admirăm aceleaşi calităţi în oameni, tot astfel, omagiile noastre nu sunt adresate aceloraşi persoane, pentru că nu respectăm (sau, mai bine spus, nu cunoaştem) aceleaşi lucruri. Ceea ce nu se face – mi se pare, totuşi – este să arunci cu noroi în omagiile altora, că admirările tale-s mai grozave. Opusul omagiului e denigrarea, defăimarea, iar eu detest mizeriile astea… Oamenii ar trebui să înveţe să mai şi tacă.

Zilele astea s-a dus Nelson Mandela. Au apărut, ca de obicei, controverse (mai puţine decât în alte cazuri, aş putea spune), dar – dincolo de toate astea – nu se poate nega faptul că un simbol al lumii moderne s-a stins. Sigur, consecinţele actelor sale reverberează în prezent şi viitor, dar fiinţa lui aparţine de-acum mitului… Şi-a văzut trăind visul şi l-a lăsat moştenire urmaşilor mândri. Frumoasă menire, şi împlinită. Odihnească-se.