Verbul a (se) pierde are un articol de dicţionar cât o zi de post. Vine din latinescul perdere şi are, deci, venerabila vârstă de vreo 2000 de ani, lucru ce explică abundenţa de sensuri şi expresii.

Are atât o valoare tranzitivă („a nu mai şti unde a pus un bun material, a rămâne fără o parte a corpului ori fără o facultate”), cât şi o valoare reflexivă („a nu mai şti unde se află, a nu mai găsi drumul ori locul căutat, a greşi direcţia, a se rătăci de grupul în care se afla”). Se pot pierde sarcini, se pot pierde prieteni, ori pentru totdeauna fiinţe dragi. Se pot pierde întreceri, războaie, afaceri, procese. Se pot pierde trenuri şi ocazii. Ori timp şi chiar viaţa însăşi. Se poate întâmpla să pierzi, pur şi simplu. Chiar totul, şi să te pierzi încă şi pe tine…

Mai ales în iarnă. În fine… ştiu că mi-am cam pierdut şirul. Vă spun sincer că e de la frig. Aş fi vrut iarbă crescută, să-mi pierd urma prin vreun parc, însă îmi pare că n-o să se mai întâmple niciodată asta, că am pierdut din mână şansa de a-mi găsi liniştea.

Mă simt de parcă aş fi pierdut pământul de sub picioare şi un pic mai am până-mi pierd minţile! Şi aş vrea să-i strig primăverii s-o lase-ncolo de treabă, să nu mai umble ca o pierde-vară şi să vină făr-a mai pierde vremea. Şi i-aş promite orice, căci o pierd din ochi de dragă.

Pentru că nu se vede nicăieri vreo iarnă care să-şi piardă simţirea la vederea soarelui, vreun ger care să-şi piardă postul din martie, vreun fulg care să-şi piardă capul de spaima căldurii, vreun grad mic din termometru care să-şi piardă rostul şi drepturile.

Mă gândesc sincer să mă pierd prin lume, dar o să vă rog să nu mă pierdeţi din vedere când va fi să vie: chemaţi-mă-napoi! Până nu-mi pierd cumpătul şi încrederea. De tot.