Verbul a deznădăjdui înseamnă „a-și pierde sau a face să-și piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); a ajunge în stare de deznădejde, a face să-și piardă speranța”. Termenul este format prin derivare de la a nădăjdui, rudă apropiată a substantivului nădejde, venit din limba slavă. Dintre sinonime, ar trebui amintit a dispera sau învechitul a apelpisi, antonimele fiind, desigur, a nădăjdui și a spera.

Câteodată e bine să scrii despre deznădejde când ești deznădăjduit. Mai târziu nu vei mai înțelege nimic din rândurile așternute pe hârtie (ori pe ecranul computerului), ți se va părea că vorbele acelea n-au cum să-ți aparțină, pentru că nu seamănă, în mod evident, cu tine, nu-ți răsună cunoscut și aproape că ți-e rușine cu ele. Dar dacă nu le scrii, le vei pierde definitiv și nu vei mai găsi nicăieri, niciodată, puterea de a le repeta.

Sau – și mai bine – nu despre repetare este vorba, ci despre capacitatea de a în-țe-le-ge cu adevărat cât de adâncă e prăpastia disperării, cât de groaznice pot să-ți pară uneori lucrurile, cât de neputincios poți să te simți câteodată. Și e bine să nu uiți! Că, că oricât de neagră e, ea va trece. Și astfel, cunoscându-ți slăbiciunile, în zilele senine îți vei aprecia lumina, în nopțile calme îți vei aprecia somnul, în timpurile fericite îți vei aprecia liniștea.