Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »

Verbul a plănui îşi lămureşte sensurile cu ajutorul sintagmelor „a face planuri, a pregăti ceva (în minte) pentru viitor”, iar prin extindere de sens se poate referi şi la „a pune la cale”. Dintre sinonime, unele sunt neutre din punct de vedere al conotaţiei – a stabili, a hotărî, a intenţiona, în timp ce altele trimit spre zonele obscure ale minţii umane, capabile a naşte planuri diabolice – a premedita, a unelti, a urzi. Cel mai utilizat echivalent pare să fie a planifica, ce are articole de dicţionar mult mai consistente şi explicaţii mai detaliate, căci se află într-o zonă mai activă a vocabularului (cel puţin aşa îmi pare mie).

Mă gândeam într-o zi la ciudăţenia destinului omului, condamnat să facă şi să desfacă planuri pe toată durata vieţii sale. Eu cred că nu se poate fără, deşi ştiu că unii dintre noi pretind altceva. Însă vieţile noastre au nevoie de scopuri, iar acestea devin, în timp, obiectul unor planuri care să le transforme în realitate. Însă în mintea mea „planul” nu e deloc un traseu bătut în cuie, ci e o noţiune extrem de flexibilă, vie, capabilă de adaptare şi deschisă oricăror influenţe sau întâmplări ajutătoare. Nu e deloc un orar pe care trebuie să-l respect cu stricteţe, ci un fel de… pescuit, ori mai curând un soi de pândă.

Continuare »

Se foloseşte foarte des structura „îmi cer scuze”, pentru a ruga pe cineva să ierte o greşeală pe care am comis-o. Formula este însă extrem de nefericită, pentru că privită mai atent îşi dezvăluie ambiguitatea. „Îmi cer scuze” (mie) – adică eu faţă de propria-mi persoană? Ca să nu mai spunem de mult-abuzatul „vă cer scuze” care, analizat logic, poate fi înţeles chiar ca o pretenţie la păreri de rău din partea celuilalt. Convenind, prin urmare, că „a-ţi cere scuze” e o treabă foarte periculoasă, putem să-l folosim, în schimb, pe a (se) scuza.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »

Azi mi-am ales un verb greu – a reseta. Este o noutate în DOOM2, unde are un articolaş amărât, care precizează forma de indicativ prezent el resetează. În rest, nu prea sunt şanse pentru găsirea unor lămuriri despre el, multe dintre dicţionare nici măcar nu-l menţionează. Prin urmare, despre ce m-am apucat să vorbesc eu azi?

Într-un final, am găsit în Dicţionarul Universal al Limbii Române precizarea că termenul se foloseşte în informatică, şi înseamnă „a reinstala unul sau mai multe programe într-un calculator”. Ceea ce îmi sună mai puţin decât sensurile pe care le are în engleză, unde se pare că există din 1628. Nu sunt un vorbitor extraordinar al acestei limbi, dar înţeleg din traducere: setarea din nou, repornirea unui sistem căruia îi este ataşată o numărătoare, ori fixarea de la 0 (zero) a contorizării care îl însoţeşte. Oricum ar fi, de nuanţă metaforică în toată povestea asta nici nu poate fi vorba.

Continuare »