Rostul cel mai firesc al verbului a (se) mira este de a sublinia surpriza asociată vederii, auzirii sau aflării unei informaţii, stabilind sinonimie cu a (se) întreba, a (se) nedumeri, a (se) minuna, a (se) uimi. Dicţionarele de sinonime, însă, par a ne azvârli într-o dimensiune întunecată a cuvântului, pentru că majoritatea termenilor pe care îi consemnează sunt conotaţi negativ: a tremura, a (se) cutremura, a (se) încrâncena, a (se) înfiora, a (se) înfricoşa, a (se) îngrozi, a (se) înspăimânta, a zgudui.

Contrar acestora, mie mi-s dragi în mod deosebit expresiile. „Te miri ce” sau „te miri cine”, „te miri cum” şi „te miri unde” sugerează, utilizând un tu generic, o universalizare a reacţiei omeneşti în faţa surprizelor de tot felul. Cumva dimpotrivă, construcţiile de tipul „mă miram eu să” ori „mă miram eu să nu” subliniază o oarece anticipare, o aşteptare ce pare a fi contrazisă iniţial, pentru a fi apoi definitiv confirmată.

Continuare »

Verbul a irosi este unul aproape prin excelenţă conotat negativ, care asociază în plan mental consumul cu risipa, folosirea cu nechibzuinţa, împrăştierea cu excesul, efortul cu inutilitatea. Avem, prin urmare, sinonimie cu a pierde, a risipi, a cheltui, a prăpădi. Iar ceea ce mi se pare mie evident tot citind explicaţii prin dicţionare e că există situaţii când aşezarea lângă a irosi a unor termeni ca inutil şi degeaba e suspect de apropiată de pleonasm. Verbul se poate referi la bani sau bunuri materiale, dar şi la elemente mai puţin concrete ale existenţei unui om, ca energia, sănătatea ori viaţa, chiar.

Continuare »

Verbul a mămicí nu există. Mă văd nevoită să reclam, pe această cale, absenţa din limba română a cuvântului ăstuia fundamental! Recunosc, nu l-am inventat eu, dar mi-a fost semnalată lipsa lui, iar azi, cu voia dumneavoastră, o să-l lămurim pe a mămicí (repetaţi după mine mă-mi-ci!). S-ar putea să vi se pară că n-am multe de spus despre asta, pentru simplul motiv că n-am vreo experienţă personală directă în domeniu. Dar o să-mi iertaţi neîndemânarea deoarece, într-un fel cât se poate de plăcut şi de măgulitor pentru mine, mi-a fost acordat privilegiul de a vorbi despre verbul acesta. De către persoane cu autoritate, care mămicesc de zor!

Continuare »

Verbul a îngheţa se referă la solidificarea apei sau a corpurilor ce conţin acest lichid, la temperaturi mai joase de zero grade Celsius. Atunci când este vorba despre elemente ale naturii, se pot preface în gheaţă râurile şi lacurile (chiar malurile mărilor), solul, dar şi plantele şi animalele, ceea ce le determină, aproape fără excepţie, moartea, deoarece organismele vii nu se împacă deloc cu acest fenomen meteorologic. Atunci când este intenţionat, însă, procesul de îngheţare este unul benefic şi util; în gastronomie, termenul este folosit pentru a numi răcirea puternică a unui produs care, ţinut în congelator, îşi păstrează pentru mai mult timp proprietăţile.

În altă ordine de idei, ne-am obişnuit să folosim acest verb şi legat de corpul omenesc. Din punct de vedere concret, fizic, verbul se poate referi la pierderea sensibilităţii şi amorţirea din cauza frigului, chiar la degerarea unor părţi ale corpului. Explicaţia aceasta simplistă este însă foarte frumos completată cu o sumă de expresii metaforice, care trimit la pierderea capacităţii de a se mişca ori de a reacţiona – a–i îngheţa cuiva inima / sângele în vine, a îngheţa de groază / de emoţie, ori a-i îngheţa cuiva vorba pe buze. Pot exista cauze diverse, iar efectele au toate de-a face cu răcirea instantanee până în măduva oaselor, pe care fiecare dintre noi o experimentează, pus în faţa unor stimuli imprevizibili şi agresivi.

Continuare »

Verbul a visa are trei aspecte fundamentale, în trei planuri diferite ale existenţei umane. Presupune, în primul rând, o activitate neurologică în timpul somnului, având drept urmare „a vedea în vis pe cineva sau ceva, a-şi imagina ceva în somn”. Prelungind în realitate şi mizând totul pe faptul că, odată cu venirea nopţii, imaginile dispar şi nimic din ele nu pare să supravieţuiască, oamenii folosesc acelaşi verb pentru a califica lăsarea în voia gândurilor, a imaginaţiei şi meditaţia; în general, se condamnă tipul acesta de inactivitate şi se crede că rodul ei nu poate fi decât o idee nerealizabilă. Cel de-al treilea sens, sinonim cu „a dori cu ardoare, a râvni”, dă un scop meditaţiei, care poate să se transforme astfel, din stare vegetativă, în acţiune spre îndeplinire a unei dorinţe puternice, a unei aspiraţii, a unei năzuinţe. Acest ultim sens îl contrazice pe celălalt, după părerea mea, pentru simplu motiv că, uneori, rezultatul poate însemna „a-şi vedea visul cu ochii”, adică a-şi vedea speranţa împlinită.

Continuare »

La Universitatea din Bucureşti are loc Sesiunea ştiinţifică anuală a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, în perioada 30-31 octombrie 2009. Vineri, 30 octombrie, între orele 12:30 – 14:00 are loc şedinţa plenară, la Amfiteatrul Mark Twain, Pitar Moş, 7-13. Alocuţiunea de deschidere va fi făcută de Prof. dr. Ioan Pânzaru, rectorul Universităţii din Bucureşti. Conferinţa în plen va fi susţinută de Prof. dr. Alexandru Niculescu de la Universitatea din Bucureşti / Universitatea din Udine, pe tema „Romanitatea românească şi barbarii”. Pauză de prânz va fi între orele 14:00 – 15:00.

Continuare »