Verbul a visa are trei aspecte fundamentale, în trei planuri diferite ale existenţei umane. Presupune, în primul rând, o activitate neurologică în timpul somnului, având drept urmare „a vedea în vis pe cineva sau ceva, a-şi imagina ceva în somn”. Prelungind în realitate şi mizând totul pe faptul că, odată cu venirea nopţii, imaginile dispar şi nimic din ele nu pare să supravieţuiască, oamenii folosesc acelaşi verb pentru a califica lăsarea în voia gândurilor, a imaginaţiei şi meditaţia; în general, se condamnă tipul acesta de inactivitate şi se crede că rodul ei nu poate fi decât o idee nerealizabilă. Cel de-al treilea sens, sinonim cu „a dori cu ardoare, a râvni”, dă un scop meditaţiei, care poate să se transforme astfel, din stare vegetativă, în acţiune spre îndeplinire a unei dorinţe puternice, a unei aspiraţii, a unei năzuinţe. Acest ultim sens îl contrazice pe celălalt, după părerea mea, pentru simplu motiv că, uneori, rezultatul poate însemna „a-şi vedea visul cu ochii”, adică a-şi vedea speranţa împlinită.

Oamenii au teribila aroganţă de a crede că atâta vreme cât nu pot înţelege cum se nasc visele şi, mai ales, ce înseamnă ele, îşi pot permite să le desconsidere, să le catalogheze drept „prostii băbeşti” şi să le trimită la plimbare. Posibil. Eu visez foarte rar, şi chiar mai rar îmi aduc aminte despre ce sunt, însă mi-e dragă umbra de amintire ce-mi rămâne în urma lor. Poate n-o fi bine să visezi, dar refuz să fiu atât de săracă, încât să n-am vise, să n-am dorinţe, fie ele şi greşite, imposibile, irealizabile, stupide. Şi mă ţin de ele cu toată puterea minţii şi a sufletului meu.

Există o singură situaţie în care le dau drumul, fără să pun întrebări: când visul, el însuşi, nu se vrea al meu. Dacă asculţi cu atenţie, vine o zi când îl auzi spunându-ţi la ureche al cui e. Şi trebuie să-l crezi, pentru că, cel mai bine pe lumea asta, visele ştiu ale cui sunt. Ele se duc unde trebuie şi rămân acolo, orice ar fi. E greşit a crede că noi decidem care ne sunt visele. Poate că de aici ne vine dezamăgirea, atunci când ne pleacă. Numai dacă le-am fi ascultat cu urechea cea care aude…