Verbul a incendia face parte din seria vorbelor „de sezon” – oricât de potolită ar fi fierbinţeala verii, undeva ceva tot arde! Termenul are, aşa cum uşor se poate presupune, un sens propriu şi sensuri figurate. Pe de o parte, înseamnă „a da foc, a face să ardă; a provoca un incendiu (cu scopul de a distruge), a supune acţiunii unui incendiu”, sinonimul cel mai des utilizat fiind a aprinde.

Fără a presupune prezenţa focului, ci doar iluzia acestuia prin căldură ori prin culoare, unul dintre sensurile figurate înseamnă „a face să devină roşu-aprins, a înroşi tare” (a împurpura, a învăpăia). Pe de altă parte, verbul se referă la acţiunea de „a aţâţa la război, la revoltă, a îndemna la acţiuni violente; a aduce în mod intenţionat la o stare de agitaţie, îndemnând la acţiuni duşmănoase”, stabilind sinonimie cu a aţâţa, a incita, a instiga, a provoca, a stârni.

Continuare »

Verbul a încondeia se formează de la cuvântul de bază condei şi are semnificaţii pornind de la obiceiul scriiturii, al desenului ori al înfloririi. Cel mai des întâlnit sens este cel legat de Sărbătorile Pascale şi înseamnă „a împodobi ouăle (de Paşte)”, fiind apoi folosit şi în context mai larg, pentru împodobirea cu desene (făcute cu ajutorul condeiului) a obiectelor de ceramică. În limbajul popular, termenul de poate referi şi la împodobirea de alt tip, însemnând „a înnegri sprâncenele sau genele”.

Verbul are, desigur, şi un sens figurat foarte interesant, deplasat cu totul către spectrul negativ al vocabularului. Se foloseşte deci în loc de „a prezenta în lumină nefavorabilă, a vorbi de rău pe cineva”, având printre sinonime pe a bârfi, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a discredita, a ponegri. Un sens mai rar folosit – şi de care chiar n-am dat prin dicţionare – este specific sferei semantice a şcolii, cu referire la punerea unor note mici, sugerând pedeapsa pentru neştiinţă sau obrăznicie.

Continuare »

Verbul a (se) înverzi se formează de la adjectivul verde şi înseamnă, în cea mai generoasă dintre accepţii, „a colora în verde”, lucru ce nu are întotdeauna semnificaţie pozitivă, putându-se avea în vedere şi sensul de „a păta, a murdări cu verde”. Atunci când are nuanţă reflexivă, verbul se referă la „a deveni sau a se face verde”.

Această din urmă semnificaţie îmi pare a fi cel mai des utilizată, mai ales cu trimitere la schimbările care se produc primăvara asupra vegetaţiei. Astfel, se foloseşte despre natură sau despre locuri din natură – „a se acoperi cu verdeaţă”, dar şi despre arbori – situaţie în care este sinonim cu a înfrunzi, aducător de bucurii.

Continuare »

Verbul a (se) umple are o mulţime de semnificaţii, fie ele proprii, fie figurate. Sensul general se referă la „a face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline (până la limită)”, dar prin extindere de sens termenul poate avea în vedere chiar şi acţiunea de „a face să conţină o cantitate oarecare din ceva”. Termenul se mai poate referi şi la a ocupa ori a acoperi o suprafaţă, o întindere – se umple grădina de flori, pământul de iarbă, cerul de stele.

Verbul se foloseşte şi în domeniul gastronomic – „a introduce într-un înveliş de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar (tocat), pentru a pregăti anumite mâncăruri”. Tot legat de bucătărie aş menţiona şi expresia a umple borş (adică a pune la fermentat tărâţe amestecate cu drojdie şi apă clocotită), ori cea care are în vedere hrănirea cu asupra de măsură – a-şi umple burta/pântecele.

Continuare »

Verbul a vremui se formează de la substantivul vreme cu sufixul -ui şi se referă la timp, fiind sinonim cu a trece, a curge, a se scurge. Totul e firesc până aici, căci, într-un fel de desfăşurare logică a deducţiilor lingvistice, pare de la sine înţeles sensul. Dar surpriza mea a fost să constat că aceasta este, de fapt, a doua semnificaţie a termenului în discuţie. Primul – şi, deci, cel mai utilizat – sens se referă exclusiv la vremea rea, însemnând adică „a fi sau a se face vreme urâtă, cu ploaie, ninsoare, viscol, vijelie”, sinonimele fiind, în acest caz, a viscoli şi a omeţi… Ce mai! tot ce vă doriţi vreo 6 luni pe an, cum îi stă românului bine!

Când am pornit în căutarea verbului, am fost convinsă că ştiu ce vrea să spună, iar răsucirea asta metaforică spre negativ m-a tulburat puţin. Se pare că – da! – sunt atât de puţine lucruri la fel de puternice ca spaima în faţa vremelniciei!… Că e „bietul om subt vremi” zicea demult cronicarul, iar nouă ne plac vorbele înţelepte, aşa că ne-am apucat a ne căina. E adevărat că nu suntem eterni, dar cine vrea să trăiască o veşnicie când tinereţea, puterea şi frumuseţea durează atât de puţin? Şi e adevărat că nu toţi suntem destinaţi a face lucruri măreţe, dar e absurd să crezi doar în elefanţi când în lume există şi furnici…

Continuare »