Verbul a încondeia se formează de la cuvântul de bază condei şi are semnificaţii pornind de la obiceiul scriiturii, al desenului ori al înfloririi. Cel mai des întâlnit sens este cel legat de Sărbătorile Pascale şi înseamnă „a împodobi ouăle (de Paşte)”, fiind apoi folosit şi în context mai larg, pentru împodobirea cu desene (făcute cu ajutorul condeiului) a obiectelor de ceramică. În limbajul popular, termenul de poate referi şi la împodobirea de alt tip, însemnând „a înnegri sprâncenele sau genele”.

Verbul are, desigur, şi un sens figurat foarte interesant, deplasat cu totul către spectrul negativ al vocabularului. Se foloseşte deci în loc de „a prezenta în lumină nefavorabilă, a vorbi de rău pe cineva”, având printre sinonime pe a bârfi, a calomnia, a cleveti, a defăima, a denigra, a discredita, a ponegri. Un sens mai rar folosit – şi de care chiar n-am dat prin dicţionare – este specific sferei semantice a şcolii, cu referire la punerea unor note mici, sugerând pedeapsa pentru neştiinţă sau obrăznicie.

În sfârşit, dintre toate încondeierile, cele care ne preocupă acum sunt frumoasele creionări ale primăverii pe broderia verde a pământului. Ori filigranele delicate ale norilor pe apele albastre ale cerului. E vremea încondeierii ouălor şi vremea aromei dulci de cozonac din case, a pomenirii celor plecaţi dincolo de noi şi a luminii din lumină. E timpul simbolurilor, al regândirilor, al tăcerilor. Nu sunt o persoană profund religioasă, dar întotdeauna mi-a plăcut vremea asta de linişte. Nu ştiu de unde vine, dar mă bucur din plin de încondeierile ei, în sufletul meu obosit de efortul izbucnirii spre primăvară…