Verbul a (se) înverzi se formează de la adjectivul verde şi înseamnă, în cea mai generoasă dintre accepţii, „a colora în verde”, lucru ce nu are întotdeauna semnificaţie pozitivă, putându-se avea în vedere şi sensul de „a păta, a murdări cu verde”. Atunci când are nuanţă reflexivă, verbul se referă la „a deveni sau a se face verde”.

Această din urmă semnificaţie îmi pare a fi cel mai des utilizată, mai ales cu trimitere la schimbările care se produc primăvara asupra vegetaţiei. Astfel, se foloseşte despre natură sau despre locuri din natură – „a se acoperi cu verdeaţă”, dar şi despre arbori – situaţie în care este sinonim cu a înfrunzi, aducător de bucurii.

Însă verbul are conotaţii negative atunci când se referă la apă şi unele alimentele care, atunci când încep a se strica, capătă o culoare verde; tot astfel, hainele şi materialele se pot înverzi din pricina vechimii. Verdele nesănătos este o culoare dezagreabilă, iar atunci înverzirea pare a fi un fenomen invaziv, sufocant, ucigător.

Una dintre cele mai faine întrebuinţări numeşte culoarea chipul uman pe care se oglindeşte un sentiment negativ extrem de puternic. Sensul acesta nu presupune, desigur, o înverzise propriu-zisă, ci paloarea aceea maladivă ce reflectă emoţii precum ciuda ori furia, frica ori mânia, sentimente care invadează sufletul în profunzime şi distrug bunătatea.

E surprinzător felul în care nuanţele aceleiaşi culori pot simboliza lucruri complet opuse. Fie viul odihnitor al naturii, fie urâţenia infectă a mucegaiului; fie puterea năvalnică a vieţii, fie putregaiul sufocant al morţii; fie frumuseţea curată a entuziasmului, fie veninul ucigător al invidiei… Poate de aici îi vine puterea, din ambivalenţa asta, construită în extreme şi opoziţii, în bine şi rău deopotrivă.