Verbul a gunoi a fost o completă şi plăcută surpriză pentru mine. Are - bineînţeles - legătură cu gunoiul, de chiar toate felurile. În sens propriu, înseamnă „a îngrăşa pământul cu gunoi de grajd”, dar se poate referi şi la obiceiul înaripatelor de „a-şi depune excrementele (murdărind ceva)”. Are deci atât semnificaţie pozitivă - când se referă la o activitate umană realizată cu un scop precis, cât şi negativă - atunci când natura îşi vede de treburile ei, iar omul are de suferit. Am găsit vreo două expresii reuşite: a (nu) scoate gunoiul din casă care înseamnă „a (nu) vorbi în prezenţa unor persoane străine despre lucruri compromiţătoare din familie sau din grup”, ori a-i sta cuiva ca gunoiul în ochi - „a supăra, deranja pe cineva”.

Contextul în care am întâlnit eu termenul este însă unul literar, iar acolo are nuanţă reflexivă. În „Năpasta” lui Caragiale, Anca îi spune lui Dragomir, avertizându-l despre pedeapsa pe care în mod cert o va primi: „O să te gunoieşti de viu între pereţii de sare umezi […]”. Iar expresia asta mi s-a părut extrem de plastică, trimiţând poate la sensul figurat şi depreciativ al lui gunoi, „om de nimic, persoană degradată, lepădătură”. Verbul poate însemna - la propriu - „a slăbi extrem de mult (de boală, de muncă)”, sau - într-o teribilă conotaţie - „a putrezi, a se strica”. Oricare ar fi fost sensul intenţionat de Caragiale, puterea de sugestie a expresiei este năucitoare şi cutremurătoare, lămurind aproape material spaima răsplăţii ce va veni.