Verbul a încolţi se foloseşte, cu foarte puţine excepţii metaforice, numai la persoana a treia. Cel mai comun sens se referă la plante (seminţe, tuberculi, bulbi), atunci când dau colţ şi răsar din pământ, stabilind sinonimie cu a germina. Şi, dată fiind delicateţea fenomenului, verbul se poate referi – în mod similar – la idei, atitudini, sentimente care încep să se dezvolte, să se contureze, să prindă consistenţă, fiind deci sinonim cu a apărea, a se ivi, a se naşte, a înmuguri, a se deştepta, a se înfiripa.

Când vine însă vorba despre alte feluri de colţi, lucrurile se complică puţin, căci sensul propriu poate face trimitere la lumea animală – „a înfige colţii spre a muşca; a apuca cu colţii”. Pornind de aici, termenul mai are două accepţii, una având în vedere acţiunea de „a înconjura ameninţător din toate părţile (fără a da posibilitate de retragere)” ori de „a prinde (fie şi figurat) pe cineva la strâmtoare”. Cealaltă pune accentul pe duritatea unui atac verbal, vehement şi cu răutate, care poate produce răni dureroase.

Dincolo de toate conotaţiile, eu mă întorc obsesiv la verdeaţă, pentru că probabil cel mai aşteptat verb din an ăsta e! Ceva, orice, cât de mic, vag şi firav, numai să încolţească. Şi mai repede, că deja am dat-o-n nevroză! Accept orice nuanţă de verde, dar – ce s-o mai dau cotită! – nu mă mai încurc în detalii şi poa’ să fie alb, roz, bleu, mov ori pepit, numai să văd colţ încolţit şi mugur-nmugurit, verde-nverzit, frunz înfrunzit şi pom împomit. Pentru că tare-a fost lungă iarna asta şi parcă prea greu se mai arată iarba…