Verbul a (se) deştepta se referă la elemente dintre cele mai neaşteptate şi mai puţin apropiate ca semnificaţie. Este extrem de controversat din punct de vedere etimologic, pentru că cercetătorii nu pot cădea de acord asupra termenului de origine. Pare însă a funcţiona de multă vreme în limbă, lucru ce explică multitudinea de trimiteri semantice. Sensul denotativ (principal) al termenului sugerează ieşirea dintr-o stare… vegetativă, identică sau similară cu somnul, de pildă letargia, ameţeala, reveria sau visarea. În acesta caz, sinonimele sunt a (se) trezi, a (se) scula.

Prin extindere, verbul se poate folosi pentru orice alte forme vii, incluzând aici revenirea la viaţă, învierea naturii primăvara, sau pentru toate tipurile de trăire afectivă (sentimente, dorinţe, chiar idei), cu grade diferite de intensitate, de la a (se) ivi, a apărea, a (se) înfiripa, a înmuguri, a încolţi, a (se) contura, până la a suscita, a stimula, a (se) înviora, a (se) însufleţi, chiar a (se) stârni, a (se) dezlănţui. Sensul cel mai complex se referă la trezirea dintr-o formă de „adormire” mai subtilă, pentru a ajunge la starea de sesizare conştientă a vieţii şi a ceea ce se întâmplă, deci „a deveni conştient, a ajunge să înţeleagă, să-şi dea seama de realitate”, chiar „a căpăta mai multă inteligenţă”.

Ce mi se pare interesant este faptul că acest verb – de fapt, forma lui imperativă – pare să ne… definească etnic. Cam o dată pe secol, se găseşte careva să ne aducă aminte că sosi vremea deşteptării, că gata! e timpul să lăsăm leneveala, să nu mai înghiţim. În principiu, nimic, dar mai ales abuzul şi minciuna. Românul tresare din letargie, se luptă un pic (că ştie cum, nu-i vorbă!), se bucură de victorie, îşi face închipuiri de mai bine, apoi însă, încăput iar „pe mâna a oricărui”, se resemnează şi se potoleşte la loc. De ceva timp, i-au pus de-i cântă la ureche întruna „Un răsunet”, că cică are nevoie de imn motivant. Mă tot gândesc… nu găsim şi noi ceva care să spună „Gata, ne-am deşteptatără!” odată?