Verbul a (se) albăstri este produs autohton, din albastru – care este, dacă mă întrebați pe mine, prima între culori (c-așa-mi place mie de mult). Atunci când are nuanță tranzitivă, verbul înseamnă „a da unui obiect o culoare (mai) albastră; a colora, a vopsi în albastru”, iar una dintre întrebuințări se referă exclusiv la „a clăti rufele, după spălare, în apă amestecată cu albăstreală”.

Sensul figurat este, în același timp, intranzitiv și reflexiv – „a căpăta, a avea sau a răspândi o lucire albastră”. Se folosește, despre om, când devine vânăt de mânie, iar în folclor, este utilizat când se vorbește despre ciocoi, care se deosebeau prin culoarea îmbrăcămintei (a hainelor orășenești), ori despre laptele subțiat cu apă.

Sinonimele nu sunt decât din sfera regionalismelor, care mi se par interesante și relativ numeroase: a (se) înălbăstri, a (se) învineți, a (se) mierii, a scrobi, a sini, a sinili, a vineți. E ciudat felul în care apar termeni noi pentru a nuanța semnificații deja utilizate și, aparent, autosuficiente.

Albastrul este culoarea mea preferată… cred că întotdeauna am visat o căsuță alb-albastră, izolată pe o insulă grecească. Până acolo, și ca să nu rămân de tot păgubită, mi-am adus culorile astea acasă: pe câte-un perete de dormitor, ori pe gresia din baie, prin obiectele adunate în jur… Îmi place felul în care, dintre toate culorile din spectrul luminii, albastra pare cea mai nesupusă: așa ne percepem cerul, așa ne înțelegem oceanul – asociate cu măreția albastrului.

Evident însă, nu cunosc sentiment mai neplăcut decât nepotrivirile de culori din mașina de spălat… urmate de albăstririle nedorite ale rufelor de alte culori… Mă enervează grozav halatul frumos crem, care a simțit nevoia să-ți asorteze puțin țesătura cu toate cele din jur – peretele, faianța… Dezastru! Da, iubesc albastrul, dar să stea cuminte unde-i e locul!