Verbul a (se) înnegura este un derivat, având drept cuvânt de bază substantivul negură, căruia i se adaugă prefixul în-. Este tranzitiv și reflexiv, însemnând „a (se) acoperi cu negură, cu ceață”. Sensul figurat se referă la oameni sau la chipul lor – „a căpăta o expresie tristă”, de asemenea și la privirea ori la mintea lor – „a pierde din proprietatea de a percepe clar obiectele din realitatea înconjurătoare”.

Sinonimele cele mai folosite și pe care le menționează cele mai multe dintre dicționare sunt a (se) împăienjeni, a (se) încețoșa, a (se) înnora, a (se) întrista, a (se) întuneca, a (se) mâhni, a (se) mohorî, a (se) posomorî, a (se) tulbura. Tot astfel, dintre antonime, trebuie amintite a (se) însenina, a (se) înveseli, a se învoioșa, a se lumina.

Când și când, toamna vine învăluită în neguri… Trec zile, după zile, după zile, după zile fără soare și totul în jur se desface privirii în propria-i ceață, de parcă asta ar fi materia primă a întregii lumi. Nu plouă și nu e neapărat frig, doar soarele-i dus pe alte coclauri. Și, odată cu plecarea lui, pânza neguroasă întunecă zarea și-i închide privirii albastrul frumos al cerului.

Așa a fost zilele astea. După o explozie nemaivăzută de culori și nuanțe tomnatice, lumea s-a lăsat cuprinsă în văluri de ceață și, cu lacrimile adunate-n barbă, așteaptă răbdătoare să vină gerul. Timpul trece încet, parcă mișcat de mâini leneșe ale nu știu cui, ce nu știe ori nu vrea să-și facă treaba… Zilele se întind greu una după alta, iar oamenii se mișcă în virtutea inerției, fără vreo noimă. Se apropie iarna. Ce bine…