Verbul a înceţoşa este unul de sezon, care ne umple zilele şi nopţile într-un fel extrem de puţin plăcut. Căci se referă, în primul rând, la un fenomen meteorologic – „a se lăsa, a apărea ceaţa”, situaţie în care este sinonim cu a se înnegura. Ca predicat, se utilizează deseori în interdependenţă cu substantivele vremea şi zarea, ori cu valoare impersonală.

Cu sens figurat, verbul se foloseşte pentru „a pierde din capacitatea de a percepe clar obiectele din realitatea înconjurătoare”, cu referire la ochi sau vedere, chiar şi la minte. În această situaţie, termenul stabileşte sinonimie cu a se împăienjeni, a se tulbura, a se întuneca. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, antonimul este a se limpezi.

Oricum ar fi, trăim vremuri ceţoase. E toamnă, într-o perioadă tulbure a anului care se duce şi într-o perioadă iarăşi tulbure a istoriei recente. Ceaţa pare să fie o constantă a vieţii noastre de toate zilele: nimic nu mai e sigur, nicio certitudine nu vine de nicăieri, acul busolei pare să o fi luat razna, incapabil să-şi găsească nordul.

Pe vremuri, când treceam prin astfel de perioade, mi se părea fundamental să mă zbat până găsesc certitudini. Trebuia neapărat să ştiu sigur-sigur dacă una dintre variantele ce mi se oferă este definitiv corectă, iar cealaltă complet eronată, şi nu aveam linişte până nu decideam. Mi se părea că pot stăpâni adevăruri categorice.

Astăzi mi se pare complet irelevant. Adevărurile mele „categorice” au fost atât de des contrazise, schimbările de perspectivă au fost atât de numeroase, încât am învăţat să apreciez stările neclare. Ceţurile, din afara sau dinăuntrul meu, s-au dovedit întotdeauna perioade de creştere, de învăţătură, de pasiune. Deşi tulburi, au adus după ele soare, chiar în lipsa unor concluzii definitive. Căci, până la urmă, nimic nu e definitiv şi nimic nu e ireparabil.