Verbul cel mai potrivit zilelor acestora pare să fie a (se) înveseli. Cel puţin dacă vorbim despre pulsul nestăvilit al naturii, care începe să fiarbă şi să bolborosească în sinele său clocotitor. Semnificaţia de bază a termenului se referă la „a deveni sau a face să fie vesel, voios, binedispus”, stabilind sinonimie cu a (se) (bine)dispune, a (se) distra, a (se) îmbucura, a (se) învoioşa, a (se) veseli. Foarte multe dintre antonime se circumscriu mai curând acestei sfere a sensurilor – a (se) indispune, a (se) întrista, a (se) mâhni, a (se) mohorî, a (se) posomorî, a (se) scârbi. Însă verbul funcţionează, de asemenea, şi în dimensiunea figurată, însemnând „a face să fie mai puţin mohorât, întunecat, monoton”, devenind, astfel, sinonim cu a (se) însenina, a (se) deschide, a (se) lumina.

Pe vremea asta, vorba înveselitoare ar trebui purtată la rever. Ca un trofeu, ca o stare, ca o ameninţare, ca o convingere, ca un stindard, ca un surâs, ca o speranţă. Ca o durere şi ca o fericire. Ca o slăbiciune a sângelui şi ca o putere peste oameni. Probabil că vom mai aştepta un strop căldura, dar lumina de miere a soarelui e mai aproape. Unde mă întorc e o explozie de ghiocei şi mărţişoare, de şnururi alb-roşii şi zambile, de frezii şi bomboane, de urări şi pupături trimise tuturor de peste tot. Nu-s toate pe gustul meu, dar nu fac eu legile astea nescrise şi nici nu mi-aş dori puterea. E dreptul fiecăruia să se bucure de soarele cel nou după cum doreşte, convenţional sau nu, alături de dragi sau în singurătatea fildeşului său. Prin urmare… O primăvară frumoasă vă doresc, după chipul şi asemănarea voastră!