Verbul a perora vine din limba franceză, cu rădăcini vechi latineşti, şi are, în cea mai relaxată accepţie a termenului, sensul de „a vorbi mult”. Termenul peroraţie constituie, la origine, un element al discursului construit după toate regulile oratoriei. În afara acestei sfere însă, tonul adecvat pentru a cataloga un discurs drept „peroraţie” este unul însufleţit şi plin de emfază (afectare, atitudine nenaturală), asociat încercării (dezagreabile, chiar) de a convinge. Verbul este mai rar folosit cu valoare tranzitivă, când se referă la „a dezbate, a susţine cu înflăcărare, cu ardoare o problemă, o teză etc.”.

Continuare »

Verbul a ciripi s-a format de la interjecţia cirip, cea prin intermediul căreia, în limba română, se redă generic zgomotul plăcut pe care îl fac păsările cântătoare. Sensul de bază are în vedere, prin urmare, acţiunea de „a scoate sunete caracteristice speciei”, despre care explicaţiile de dicţionar spun că pot fi ascuţite sau zgomotoase, dar şi plăcute, armonioase.

Înclin spre această din urmă nuanţă, pentru simplul motiv că mie „cip-cirip” îmi pare destul de inofensiv la bază. În plus, sensul figurat al verbului are în vedere obiceiul de „a vorbi cu voce subţire şi melodioasă” al femeilor şi al copiilor, iar utilizarea lui cu această conotaţie are în substrat duioşia şi plăcerea celui care ascultă.

Cuvântul este utilizat şi cu valoare argotică, referindu-se la „a vorbi, a spune ceva, a face destăinuiri, a divulga ceva”. În ceea ce priveşte sinonimia, această ultimă utilizare le are în vedere pe a denunţa, a trăda, în timp ce sensul de bază are un corespondent expresiv – a pirui („a cânta în triluri”), chiar a gânguri, şi un regionalism din Oltenia – a ştiorlâcăi.

Continuare »

Sensul de bază al verbului a (se) rândui înseamnă „a aşeza într-o succesiune regulată, într-un rând, într-un şir, într-un şirag” – a alinia. Prin extindere de sens, are în vedere activitatea de „a pune ordine într-un domeniu de activitate”, având drept sinonime pe a aranja, a comanda, a decide, a dispune, a institui, a ordona, a organiza, a orândui, a rostui.

Atunci când este folosit cu valoare reflexivă, cuvântul se referă la „a urma unul după altul, a se afla, a fi situat sau aşezat unul în urma altuia, într-o anumită ordine”, fiind deci sinonim cu a se substitui, a se succeda, a se înşira, a se înşirui. Se poate folosi pentru inanimate, pentru evenimente, dar şi pentru oameni care se înlocuiesc unul pe celălalt, consecutiv.

Continuare »

Verbul a risca face parte dintr-o categorie specială, a termenilor care se referă la spiritul uman şi la capacitatea de a acţiona în lipsa unor garanţii definitive date de procesul de anticipare. În funcţie de pericolul pe care îl presupune, cuvântul are în vedere „a participa la o acţiune nesigură, a acţiona ori încerca la noroc” – explicaţie fără o vibraţie foarte puternică, ori „a-şi pune în primejdie viaţa, onoarea, a (se) expune unui pericol posibil” – situaţie în care implicaţiile sunt mai serioase, mai profunde. Indiferent de accepţie, acţiunea în sine presupune un element atitudinal, acela de „a-şi asuma riscul”.

Două dintre elementele explicative mi-au atras atenţia în mod deosebit. Primul – că în ciuda acestei foarte puternice participări personale pe care o implică, verbul nu se foloseşte cu valoare reflexivă: forma mă risc este învechită şi nerecomandată de norma actuală. Al doilea – că explicaţiile cuvântului par să se situeze într-o zonă negativă. Am întâlnit una singură care făcea referire la faptul că asumarea riscului se face „biruind frica sau jena”, toate celelate având în prim-plan mai curând ceea ce se poate pierde. Lucru pe care îl găsesc surprinzător, pentru că, de obicei, nu riscăm nimic fără a avea şi ceva şanse de câştig…

Continuare »

Verbul a (se) înzăpezi este foarte des folosit iarna. Din ce în ce mai des, putem spune. Sensul de bază are în vedere drumurile sau terenurile – „a (se) acoperi cu multă zăpadă, a deveni sau a face să devină impracticabil din cauza zăpezii”, iar cu referire la vehicule şi călători înseamnă „a (se) imobiliza, a (se) înfunda, a (se) împotmoli în zăpadă”. Interesant mi se pare faptul că verbul, destul de palid ca valoare artistică, stabileşte sinonimie cu termeni foarte expresivi, precum a (se) troieni, a (se) întroieni, a (se) nămeţi, a (se) înnămeţi, chiar a (se) omeţi (în unele regiuni).

Continuare »

Verbul a (se) creştina este un derivat al termenului creştin, având legătură – exclusiv, cum pare la o primă vedere – cu sensul de bază al acestuia. Se referă, deci, la „a deveni creştin sau a face să se creştineze”, stabilind sinonimie aproape definitivă cu verbul a (se) boteza – în religia creştină, desigur, pentru că nu cunosc o alta care să aibă acest obicei. Nu există niciun fel de umbră de îndoială asupra felului în care trebuie folosit acest verb şi, dincolo de faptul că se pot oficia creştinări aproape tot timpul anului, valoarea gestului pare a fi legată de sărbătoarea Bobotezei şi de numele lui Ioan Botezătorul, evenimente religioase de seamă ale perioadei în care ne aflăm acum.

Continuare »