Verbul a (se) creştina este un derivat al termenului creştin, având legătură – exclusiv, cum pare la o primă vedere – cu sensul de bază al acestuia. Se referă, deci, la „a deveni creştin sau a face să se creştineze”, stabilind sinonimie aproape definitivă cu verbul a (se) boteza – în religia creştină, desigur, pentru că nu cunosc o alta care să aibă acest obicei. Nu există niciun fel de umbră de îndoială asupra felului în care trebuie folosit acest verb şi, dincolo de faptul că se pot oficia creştinări aproape tot timpul anului, valoarea gestului pare a fi legată de sărbătoarea Bobotezei şi de numele lui Ioan Botezătorul, evenimente religioase de seamă ale perioadei în care ne aflăm acum.

Dincolo de conotaţia religioasă a termenului, simbolistica legată de el mi se pare fascinantă. Nu toată lumea îşi botează copilul din credinţă arzătoare, dar eu nu cunosc părinţi care să fi refuzat să o facă… Asta pentru că, dincolo de o conformare – firească, de altfel – cu legile timpului, locului şi tradiţiei, sensurile actului sunt mai profunde. Şi mă gândesc, de exemplu, la sensul figurat al adjectivului creştin, care înseamnă „omenos, blând”, ori la sensul popular al aceluiaşi substantivului, care înseamnă „individ, ins, persoană” pur şi simplu. Prin urmare, a creştina pe cineva înseamnă, cumva, a-l face om. Însă ceea ce n-ar trebui uitat e faptul că omenia se învaţă, nu e un dat, iar botezul e doar începutul. Creştinarea e lungă şi anevoioasă.