Verbul a (se) înzăpezi este foarte des folosit iarna. Din ce în ce mai des, putem spune. Sensul de bază are în vedere drumurile sau terenurile – „a (se) acoperi cu multă zăpadă, a deveni sau a face să devină impracticabil din cauza zăpezii”, iar cu referire la vehicule şi călători înseamnă „a (se) imobiliza, a (se) înfunda, a (se) împotmoli în zăpadă”. Interesant mi se pare faptul că verbul, destul de palid ca valoare artistică, stabileşte sinonimie cu termeni foarte expresivi, precum a (se) troieni, a (se) întroieni, a (se) nămeţi, a (se) înnămeţi, chiar a (se) omeţi (în unele regiuni).

Marea frumuseţe a iernii este marea de omăt. Căzută din cerul duşmănos şi cernută prin gerul ne-frate cu nimeni, ea aduce copilului dorul de sănii, omului pofta de odihnă, iar pământului liniştea de dinaintea răsadului. Lumina orbitoare a albului din cristale de apă năuceşte ochiul, primeneşte plămânul, ascute ritmul inimii şi oboseşte piciorul. Căci iarna asta a venit cu blocuri compacte, furioase, teribile şi ucigaşe, care nu lasă posibilitate de scăpare şi care, din timp în timp, îi arată omului cât de mărunt îi e rostul. Însă, fără să-i pese de om, se va bucura sămânţa… de apa dăruită, din ele, de soarele primăverii.