Verbul a ierna nu are foarte multe lămuriri de sens în dicţionare, asta poate şi pentru că nu este extrem de des utilizat. Referirile de ordin etimologic trimit cel mai des la termenul latinesc hibernare, dar şi la românescul iarnă, fără lămuriri dincolo de orice dubiu. Înseamnă în primul rând „a-şi petrece iarna undeva, a trăi iarna într-un loc anume”, opunându-se astfel, ca înţeles, lui a văra. Semnificaţia pe care o întâlnim însă cel mai frecvent este cea legată de „adăpostirea şi hrănirea vitelor în timpul iernii”, etapă esenţială a transhumanţei în civilizaţia românească.

Fiinţa solară care trăieşte bine ascunsă în sufletul meu pare să fi fost, în altă întrupare karmică, oaie. Spun asta cu ironie şi nefericire profundă, căci aşa sunt eu, o iubitoare de calorifere duduinde şi sobe aprinse, în mintea căreia ideea de adăpost în timpul iernii pare vitală ca aerul. Sintagma mea preferată, singura în care trebuie conjugat verbul acesta, este „a ierna în ţările calde”, căci mi-aş muta tot universul mai aproape de soare, dac-aş putea să-mi duc precum Atlas cerul pe umeri. Nici când eram mică nu mă dădeam în vânt după anotimpul acesta, căci jocurile de zăpadă cu ceilalţi copii îmi plăceau doar într-o oarecare măsură, şi suportam frigul numai până la un anumit moment. Însă dragostea pentru iarnă se manifesta la mine prin fascinaţia pentru florile de gheaţă când eram copilă. Le aşteptam cu sufletul la gură şi le pândeam în fiecare dimineaţă, iar după ce le zăream atârnate dintr-odată de fereşti, mă încânta nespus să analizez miracolul ivirii lor acolo, pe sticlă, în mii de cristalizări neaşteptate. Mă minunam poate de felul gingaş în care iarna găsise o cale să se apropie de sufletul meu fără să-l atingă cu degetele-i de gheaţă… Parcă ar fi simţit nevoia mea de căldură, şi-mi oferea lumina soarelui în cupe de cristal, să-mi ajute să rezist până la brânduşele primăverii…