Verbul a (se) unifica este un neologism, fratele mai tânăr – şi echivalentul semantic – al lui a (se) uni. Vine din limba franceză (din unifier), primit în timpul procesului de relatinizare a limbii română, având la origine un latinesc unificare şi înseamnă, în primul rând, „a face un întreg din mai multe părţi, a realiza o unitate”.

Un alt sens al termenului se referă la „a cuprinde într-un sistem unic; a face să fie unitar/la fel; a aduce la acelaşi numitor”. Iar dacă prima semnificaţie avea în vedere, de exemplu, unificarea provinciilor dintr-o ţară, cea de-a doua poate fi folosită, de pildă, pentru unificarea ortografiei. Există, desigur, şi o valoare generală – „a uni într-un tot întreg” obiecte răzleţe.

Dintr-un anumit punct de vedere, unificarea pare să fie una dintre legile lumii moderne. În mentalitatea românească, acest proces este o cunoştinţă veche şi dragă, născută dintr-o istorie care ne-a ţinut întotdeauna divizaţi, însă ne-a dăruit astfel un ideal perpetuu şi încăpăţânat. Fascinaţia noastră pentru unificare este anterioară obsesiei unioniste a Europei…

Anul acesta, pe 1 Decembrie, românii şi-au sărbătorit din nou – fiecare după putinţă şi voinţă – Unirea cea mare. Întotdeauna-n iarnă, poate ca o moştenire ascunsă a spiritului aprig al bărboşilor daci, ziua aceasta aduce veselie şi emoţie în inima unui popor pentru care cuvântul „patriotism” încă mai are conotaţii nefericite.

Cei care ne vor salva sunt, mi se pare (şi anul trecut am avut aceeaşi impresie…), copiii. Mulţi, veseli, bucuroşi de spectacol şi fascinaţi de eroi! Căci pentru ei iarna e un anotimp al magiei, istoria e un tărâm al vitejiei, iar realitatea e un spaţiu al miracolelor posibile. Şi am avut, privindu-i din nou, certitudinea că, dacă noi ne dăm reţinerile la o parte şi doar ne lăsăm copiii să iubească ţara asta, ei o vor face. Şi suntem salvaţi.

La mulţi ani, copiilor României!