Verbul a (se) uni înseamnă, în primul rând, „a (se) aduna unul lângă altul pentru a forma un tot, a face să aibă legătură”. Un al doilea sens se referă la „a încheia o înţelegere, o alianţă, a cădea de acord în vederea unui scop comun”, iar nu departe de acestă explicaţie, o descoperim pe cea care trimite la „a (se) lega prin căsătorie”. Indiferent de sensul pe care îl avem în vedere, sinonimele sunt extrem de numeroase şi de variate: a (se) aglutina, a (se) agrega, a (se) alătura, a (se) alipi, a (se) asambla, a (se) asocia, a (se) căsători, a (se) coaliza, a (se) conjuga, a conveni, a fuziona, a (se) îmbina, a (se) împleti, a (se) încheia, a (se) împreuna, a se înţelege, a (se) învoi, a (se) lega, a (se) lipi, a (se) prinde, a (se) reuni, a (se) suda, a (se) unifica.

Ziua de 24 ianuarie rămâne una de marcă în istoria românilor, pentru că ea constituie unul dintre cei mai importanţi paşi în realizarea a ceea ce s-ar putea numi „fixaţia” neamului ăstuia de când se ştie el pe lume – unirea. În acelaşi timp, această zi marchează unul dintre primele semne concrete ale intrării în modernitate, prin lămurirea… „interesantă” a raporturilor cu Europa, din care românii doresc să facă parte, dar căreia îi şi exploatează neatenţiile. În 1859, Cuza este ales domn în Moldova şi apoi în Ţara Românească, profitându-se de o imprecizie a menţiunilor Convenţiei de la Paris, iar în 1862 domnitorul proclamă Unirea definitivă şi stabileşte capitala statului la Bucureşti. Mă întreb dacă există vreun alt verb al limbii române care să ne lămurească, atât de categoric, obsesia cea mai profundă şi, în acelaşi timp, succesul cel mai înalt.