A europeniza face parte dintre verbele monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli şi incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Şi, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evoluţia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei voinţe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totuşi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populaţia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferenţele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spaţiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamţ, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

În acest punct al discuţiei, se conturează din ce în ce mai clar o idee: nu poţi vorbi despre europenizare sau despre europenism decât dacă eşti situat pe o poziţie exterioară acestui statut, deoarece exterioritatea este condiţia care îţi conferă capacitatea de generalizare. Probabil că numai un asiatic sau un american poate vedea trăsăturile comune tuturor europenilor, în aşa fel încât să ne observe ca pe un tot unitar. Noi însă, atât de sensibili fiind la diferenţele dintre naţii, suntem porniţi să ne scoatem unii pe alţii afară din graniţele europene, să născocim aderări şi să cerem dovezi cum că am aparţine aceluiaşi tip de cultură. Şi româncă fiind, mi se întâmplă să mă supăr când mi se sugerează în vreun fel că n-am fi demni de respectivul statut. Uneori, însă, trebuie să recunosc onest că lucrurile pe care le văd în jur mă fac să mă îndoiesc de faptul că aparţinem în vreun fel lumii civilizate. Ceea ce ne-ar prinde bine (şi ceea ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi „europenizarea”), este ieşirea din permanenta victimizare în care ne complacem, acceptarea faptului că mai avem drum lung de parcurs până la esenţa civilizaţiei, dar şi că străbaterea acestui drum este numai decizia noastră. Nu că, neapărat, celelalte naţii n-ar avea troglodiţii lor, însă poate n-ar trebui să ne scuzăm folosind asta, pe principiul „s-avem şi noi faliţii noştri”. Putem fi în scripte europeni, putem să ne considerăm îndreptăţiţi la această titulatură, însă realitatea – fie că vrem să acceptăm sau nu – este că suntem departe… şi un singur drum în afara graniţelor noastre poate lămuri pe oricine: „a fi european” nu e numai o formă de încadrare teritorial-geografică.