Înţelesul verbului a dezaproba presupune „a se declara împotriva unui lucru” ce a fost spus sau făcut de altcineva. Justificarea acestui act se poate identifica în „a considera ca fiind inacceptabil, a găsi rău sau reprobabil” respectivul cuvânt sau gest al cuiva. Explicaţiile verbului nu se ocupă însă de gradele diferite de intensitate, de vehemenţa pe care uneori o poate avea dezaprobarea. Ceea ce face să fie cu atât mai interesante sinonimele, care surprind o gamă largă de moduri de realizare, de la banalul a nu aproba, ori a reproba, a respinge, a dezavua, a protesta, sau a mustra, a blama, a condamna, până la a înfiera, a stigmatiza, a sancţiona, a proscrie şi a osândi.

Desigur, omul poate să-şi reprime dezaprobarea şi să-şi controleze reacţiile. Ceea ce – nu neg – este uneori de mare folos. Însă, atâta timp cât eu trăiesc într-o lume care-mi permite reacţia, nu văd şi nu înţeleg vreun rost al absenţei manifestării dezacordului în cazul unor situaţii care mă lezează. Pentru că, mai întâi de toate, lucrul acesta presupune gândirea unei situaţii şi luarea unei atitudini, două acţiuni întru desăvârşirea cărora ar trebui să lucrăm din greu toată viaţa noastră. În mod cert, nu vorbesc aici despre cârcotaşii „de serviciu”, cei care, au n-au treabă, au opinii; însă prea des văd în jurul meu oameni pe care spaima de ceva, bănuit doar – fără nume, consistenţă sau temei –, îi împiedică a-şi ridica vocea şi ochiul. De jos.