Dintre toate sensurile verbului a încheia, o să mă opresc asupra celor care au relevanţă pentru sufletele noastre în momentul acesta aparte, cu o semnificaţie specială pentru fiecare dintre noi. Căci a venit timpul finalizării unui alt an dintre cei care ne-au fost daţi, vremea aceasta de sfârşire şi desăvârşire pe care o trăim periodic. S-au epuizat din nou toate filele din calendar şi, odată cu încheierea ultimei zile a lunii lui Îndrea Ningău, drumul se deschide spre alte zări.

Dintr-un anumit punct de vedere, cea din urmă zi din an n-ar trebui să fie altfel decât celelalte; e adevărat că există pentru fiecare numai câte 60, 70 sau 80 de zile de-astea într-o viaţă, dar numărul e valabil pentru oricare alta dintre ele – 6 iulie, să spunem. Omul simte însă nevoia să pună capăt, într-un fel oarecum oficial, unui ciclu din viaţa lui, chiar dacă finalul acesta este, de fapt, o convenţie socială pe care a schimbat-o de nenumărate ori de-a lungul istoriei umanităţii. Poate pentru că oamenilor le place să tragă concluzii, le place să-şi creeze senzaţia de închidere, de încheiere; de fapt, nimic nu se termină, pentru că, după cele câteva zile de vacanţă, lucrurile şi vieţile noastre sunt tot acolo unde le-am lăsat, iar problemele reale nu se duc în mod miraculos odată cu sfârşitul anului. Însă iluzia ne farmecă minţile şi ne dă încredere: toate pe lume par posibile de făcut, răul îşi istoveşte puterea şi îşi pierde rostul, isprăvindu-se.

Şi nici nu trebuie să fie altfel, pentru că magia epilogului se asociază fără îndoială cu miracolul începutului de drum, ziua care să duce este doar un ieri al celei ce va să vină, iar timpul care se mântuie e doar fratele celui care stă să se întindă, leneş şi nemuritor, peste toate ale noastre. Cele ce trec sunt doar porţi deschise spre cele ce vor veni, iar anul care bate la uşă va aduce cu sine aşezare, legare şi statornicire. Tot ce era ne-întreg se completează, tot ce era ne-deplin se împlineşte, tot ce era im-perfect se rotunjeşte, pentru că a venit vremea dării de seamă, a rezumării celor bune şi rele, vremea finirii şi a săvârşirii, vremea întregirii prin formarea părţii de pe urmă, vremea când „ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă”. Să nu lăsăm neîncrederea să ne macine speranţa, pentru că cele nefăcute anul trecut mai au timp a se face la anul, iar dacă rândul facerii nu le vine, poate rostul lor nu este a fi făcute, cât ştiute, înţelese şi dorite, pentru că fără ele inima Omului ar fi tristă şi searbădă. Şi degeaba ar bate.