Verbul a rememora face parte dintre cele care nu pun prea multe probleme semantice, deoarece au un singur sens. A ajuns la noi pe filieră franceză – remémorer, dintr-un verb latinesc – rememorari. Înseamnă „a(-şi) aduce din nou în memorie, a(-şi) aduce iar aminte”, fiind sinonim cu a-şi reaminti.

Dacă mă întrebaţi pe mine, este un verb potrivit pentru finalul anului, perioadă pe care o trăim acum, bogată în emoţii şi în gânduri. Este un timp al recuperării amintirilor şi al aşezării într-o lumină nouă a evenimentelor petrecute. Nu ştiu alţii cum sunt şi de-asta nici nu zic de ei, dar eu alerg năucă zilele-astea, pentru a rezolva ultimele sarcini înainte de vacanţă, pentru a-mi găti casa de sărbătoare ori pentru a căuta cele mai potrivite cadouri. Le dreg pe toate din mers, obosită peste măsură, dar împăcată destul.

Mă opresc, totuşi, uneori, ca trăsnită de revelaţia crudului adevăr al trecerii. Încă un an s-a dus ca un ceas, încă o umbră între cutele frunţii, încă un pas făcut spre Dincolo. Dar ce mai contează, când amintirile rămase cu mine sunt atâta de faine? Nu sunt niciodată tristă că trece timpul. Nostalgică, poate. Nu am regrete, nu-mi doresc să fi fost altfel. Mi le iau pe toate aşa cum mi-au fost şi mă bucur de ele. Dar – trebuie să recunosc – asta numai acum, după ce le-am trăit, le-am rememorat la sfârşitul încă unui an şi le-am putut culege învăţămintele.