Zilele astea, tot scotocind prin dicţionare, am descoperit cu surprindere că există două verbe a reveni: unul înseamnă „a veni din nou”, iar altul înseamnă „a deveni umed”, obţinut din adjectivul reavăn. Primul dintre ele este cel mai cunoscut, desigur, şi, prin unele dintre sensurile sale, mi se pare şi foarte potrivit pentru această perioadă a anului.

Se referă la „a se întoarce, a apărea iar” – aşa cum se ivesc, după ultimele zile ale anului vechi, zorile unuia nou; sau la „a se întoarce la o stare anterioară (obişnuită)” – aşa cum reîncepe, după veselia vacanţelor, rutina lucrului; iar apoi, cu toate revenite la firescul lor, „a se ocupa din nou de un subiect, de o idee”, a relua ce s-a lăsat la o parte pentru un timp.

Sunt frumoase şi grăitoare expresiile. De exemplu, „a reveni la viaţă” înseamnă a scăpa cu viaţă dintr-o boală grea ori dintr-un necaz, iar „a-şi reveni în fire sau în sine” se referă la a-şi recăpăta cunoştinţa după un leşin, o emoţie, o sperietură, o criză ori vreo beţie, desigur. Verbul poate avea în vedere şi recăpătarea echilibrului sufletesc, a liniştii…

Sunt ultimele zile de petrecere. Petrecerea care ne ţine tot în voia cea bună, de la Crăciun, prin Revelion şi Bobotează, cu cântec şi joc – vorba ceea, până-n Sf. Ion. Şi cu vacanţă binemeritată! Dar acum urmează marea revenire la toate ale noastre, de voie, de nevoie… Până la urmă, nici nu mi se pare chiar aşa o nenorocire: sunt absolut sigură că, fără să le ducem dorul, nici vacanţele n-ar mai fi ce sunt!