Sensul de bază al verbului a (se) rândui înseamnă „a aşeza într-o succesiune regulată, într-un rând, într-un şir, într-un şirag” – a alinia. Prin extindere de sens, are în vedere activitatea de „a pune ordine într-un domeniu de activitate”, având drept sinonime pe a aranja, a comanda, a decide, a dispune, a institui, a ordona, a organiza, a orândui, a rostui.

Atunci când este folosit cu valoare reflexivă, cuvântul se referă la „a urma unul după altul, a se afla, a fi situat sau aşezat unul în urma altuia, într-o anumită ordine”, fiind deci sinonim cu a se substitui, a se succeda, a se înşira, a se înşirui. Se poate folosi pentru inanimate, pentru evenimente, dar şi pentru oameni care se înlocuiesc unul pe celălalt, consecutiv.

Într-un alt context, verbul face trimitere la „a da cuiva o însărcinare sau a impune printr-o dispoziţie” – a decide, a destina, a dispune, a fixa, a hărăzi, a hotărî, a porunci, a stabili, a statornici, valorificând probabil un sens mai vechi, care făcea referire la „a numi pe cineva într-o slujbă, a repartiza într-o funcţie” – a desemna, a învesti, a numi, a pune.

Mie verbul ăsta mi se pare aproape de pământ şi de primăvară. Nu ştiu cu ce alte feluri de rânduiri mă mai învrednicesc în rest, dar primenirea – din a curăța, a deretica, a scutura, a strânge – îi este proprie, firesc şi definitiv, perioadei acesteia de recalibrare a forţelor şi de recâştigare, pas nesigur după pas nesigur, a vitalităţii unei noi înmuguriri. Pe care o presimt, o adulmec, o visez. În adâncul cel mai profund al fiinţei mele, care se rânduieşte cuminte, întru şi înspre lumină.