Verbul a (se) decide este moștenire latinească (decidere), ajunsă la noi pe filieră franceză (décider) și înseamnă, în primul rând, „a lua o hotărâre, a se fixa în urma unei decizii” (atunci când este intranzitiv și reflexiv). Când acceptă complement direct (a decide ceva sau pe cineva), înseamnă „a da o decizie; a soluționa în mod definitiv”, dar și „a determina pe cineva să facă ceva”.

Sinonimele sunt extrem de numeroase, putându-se folosi, în funcție de context, verbe precum a (se) alege, a comanda, a convinge, a determina, a dispune, a face, a (se) hotărî, a îndupleca, a opta, a ordona, a orândui (popular), a pecetlui (figurat), a porunci, a se pronunța, a soroci (popular), a stabili, a statornici.

Pe mine mă enervează rău de tot luatul deciziilor, uneori. Adică da, știu că trebuie, sunt lucruri importante pe care e nevoie să le stabilim, pentru care trebuie să optăm pentru unele și să le eliminăm pe altele… Cu astea importante mă mai descurc, dar cele mărunte mă scot din pepeni: ce pereche de pantofi, care rochie, ce culoare, care model, unde mergem, ce vedem etc.

Îmi plac deciziile care se iau singure. Le iubesc! Totul e clar, cum ar trebuie să fie, simplu, firesc. Pentru că asta e cea mai bună soluție, pentru că asta ne place, pentru că este alegerea logică, pentru că nu există nicio îndoială care ar fi cea mai bună soluție, pentru că, pentru că… Ce-o fi așa de greu? Deciziile astea nu cer timp, nu încurcă lucrurile, nu amestecă gândurile-n cap, nu chinuie pe nimeni.

Și totuși… Ce bine că deciziile se iau rareori singure! Unde-ar mai fi distracția? Of.