Verbul a ciripi s-a format de la interjecţia cirip, cea prin intermediul căreia, în limba română, se redă generic zgomotul plăcut pe care îl fac păsările cântătoare. Sensul de bază are în vedere, prin urmare, acţiunea de „a scoate sunete caracteristice speciei”, despre care explicaţiile de dicţionar spun că pot fi ascuţite sau zgomotoase, dar şi plăcute, armonioase.

Înclin spre această din urmă nuanţă, pentru simplul motiv că mie „cip-cirip” îmi pare destul de inofensiv la bază. În plus, sensul figurat al verbului are în vedere obiceiul de „a vorbi cu voce subţire şi melodioasă” al femeilor şi al copiilor, iar utilizarea lui cu această conotaţie are în substrat duioşia şi plăcerea celui care ascultă.

Cuvântul este utilizat şi cu valoare argotică, referindu-se la „a vorbi, a spune ceva, a face destăinuiri, a divulga ceva”. În ceea ce priveşte sinonimia, această ultimă utilizare le are în vedere pe a denunţa, a trăda, în timp ce sensul de bază are un corespondent expresiv – a pirui („a cânta în triluri”), chiar a gânguri, şi un regionalism din Oltenia – a ştiorlâcăi.

Mie mi-e tare dragă ciripeala de dimineaţă. Nu trăiesc în natură, dar am norocul să locuiesc într-o zonă cu multă verdeaţă, în care păsările se aud înainte de prima rază de lumină şi până ce întunericul se îndeasă, gros, pe străzile oraşului. Mi se întâmplă, uneori, să fiu trează la ora la care se aude prima dintre ele. Uşor şi răsucit, timid şi cu pauze mari între triluri.

Apoi, fără grabă, se alătură tot mai multe şi mai multe glasuri, fiecare cu independenţa lui în marea de sunete, stârnind însă, laolaltă, armonii şi desfătări sonore care îţi biruie somnul şi îţi înveselesc trezitul. Iar alteori, când peste zi lucrez adâncită în ale mele, iar urechea mea le prinde în zbor melodia, mă gândesc: „Ce bine că sunt păsările”… Ce bine că sunt.