Verbul a (se) miorlăi s-a format prin derivare de la interjecția miorlau, cuvânt care imită strigătul pisicii, și se folosește, mai întâi de toate – evident – cu sensul de „a scoate miorlăituri, sunete prelungi, caracteristice speciei”.

Celelalte sensuri sunt figurate și se referă la oameni, fiind utilizate cu nuanță depreciativă, pentru a denumi fie acțiunea de „a cânta prost”, fie pe cea de „a plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas” (mai ales despre copii) sau „a vorbi cu glas subțire și tânguitor; a cere cu voce umilă; a vorbi întruna despre neplăcerile proprii, căutând să trezească milă”.

Termenul are câteva variante interesante, utilizate regional – a mierlăi, a miorlâi, a miorțăi. Sinonimele sunt, în funcție de situația de comunicare – a geme, a miauna, a mieuna, a se miorcăi, a plânge, a se sclifosi, a se smiorcăi.

Zilele astea ai zice că s-a întors iarna. Ceva zăpadă și viscole, ger de crapă pietrele, cer mohorât și toate cele care ne-au lipsit toată… iarna – cea firească, din calendar, care durează din decembrie până în februarie.

Însă, deși s-a ales praful de mugurii și mlădițele care se grăbiseră să iasă înainte de timpul lor, și în ciuda faptului că frigul pare a domni peste tot, vă spun eu sigur că vine primăvara. Si-gur, sigur! E de ajuns să asculți cu atenție în ce hal pot să miorlăie motanii!… Fără oprire, fără odihnă, cu disperare și nepăsare pentru somnul celorlalte viețuitoare… Vă zic eu sigur: vine, vine primăvara!