Verbul a mieuna este derivat dintr-o interjecție, o onomatopee care imită strigătul pisicii. Termenul se referă, prin urmare, la aceste animale – „a scoate sunete prelungi caracteristice speciei, a scoate un mieunat, a face miau”, fiind sinonim cu a miorlăi, a mioni ori cu regionalismul a miorțăi.

Și, evident, cam asta e toată filosofia pisicească – ați putea să-mi ziceți… Așa o părea la prima vedere. Dar, după ce își ia omul mâță pe lângă casă, descoperă foarte repede că alta-i socoteala. Și nu-i simplă deloc!

Nu știu alte mâțe cum sunt, dar a mea înțelege tot, știe tot și răspunde la tot! Miaună și când e veselă, și când e tristă, și când mă întâmpină la venirea acasă, și când o cert că face vreo nefăcută. Tot timpul are ceva de comentat!

Dificultatea e că nu sunt sigură că știu mereu ce zice, dar ea pare să priceapă exact ce-i spun eu în limba mea! Cred că îmi înțelege mai bine decât pot eu bănui limbajul corpului, îmi cunoaște fiecare inflexiune a vocii și încearcă, așa cum poate ea, să-mi răspundă pe măsură.

Toți cunoscuții care au pisici sunt absolut uimiți de faptul că vorbește foarte mult și răspunde la orice! Se pare că e, cu adevărat, specială. Numai că viața mea e prea aglomerată, iar eu sunt prea distrasă, obosită, neatentă și, în general, prea ocupată ca să dau importanță tuturor nuanțelor mieunaturilor ei. Încerc doar, încet-încet, să-i fac loc în lumea mea. Și învăț pisiceasca.