Verbul a perora vine din limba franceză, cu rădăcini vechi latineşti, şi are, în cea mai relaxată accepţie a termenului, sensul de „a vorbi mult”. Termenul peroraţie constituie, la origine, un element al discursului construit după toate regulile oratoriei. În afara acestei sfere însă, tonul adecvat pentru a cataloga un discurs drept „peroraţie” este unul însufleţit şi plin de emfază (afectare, atitudine nenaturală), asociat încercării (dezagreabile, chiar) de a convinge. Verbul este mai rar folosit cu valoare tranzitivă, când se referă la „a dezbate, a susţine cu înflăcărare, cu ardoare o problemă, o teză etc.”.

Puţini dintre noi ştiu astăzi cum să construiască un discurs conform normelor retoricii, dar se afirmă că publicul devine mai receptiv atunci când acestea sunt respectate. E interesant felul în care s-a deplasat semnificaţia termenului, care denumea concluzia, momentul final (şi decisiv), în care vorbitorul încerca să refacă starea binevoitoare a auditoriului, să-l recâştige în urma asumării unei poziţii eventual divergente. Acum se referă la vorbărie goală, sforăitoare, pretenţioasă, la afectare şi folosire abuzivă a tonului declamator, la exagerări pompoase. Într-atât să se confunde astăzi însufleţirea cu falsitatea?