| As ye came from the holy land Of Walsinghame, Met you not with my true love By the way as you came? |
Cum veneai dinspre Walsingham, Pământ sfânt, colţ de rai, Dragostea-mi n-ai întâlnit Pe drum, cum veneai? |
| I have a yong suster Fer beyonden the se, Many be the drowryes That she sente me. |
Am, hăt peste mare, O soră, şi-ades Simboluri de dragoste Ea mi-a trimes. |
Verbul a omagia face parte dintr-o categorie aparte a vorbelor: cele care, cel puţin în mintea şi închipuirea mea, au prestanţă. Nu sunt folosite în toată ziua, iar atunci când sunt necuviincios ori mincinos arătate la lume, îi scot ele singure la iveală pe caraghioşii care nu le cunosc rostul şi importanţa.
Are o singură semnificaţie fundamentală – „a aduce cuiva un omagiu, a exprima stima, respectul faţă de cineva” (este sinonim cu a glorifica) şi nu cred că îşi împlineşte menirea prin vorbe sforăitoare ori declaraţii afectate. Cred că adevărata sa esenţă rezidă în consideraţia profundă şi veritabilă pentru cel căruia omagiul îi este adus.
Continuare »
| Tonight my love is sleeping cold Where none may see and none shall pass. The daisies quicken in the mold, And richer fares the meadow grass. |
Aseară iubirea mea a plecat dintre vii Unde nimeni nu trece şi nimeni n-o vede. Din trup îi vor răsări garoafe sângerii Şi iarba verii va creşte pururea verde. |
| The warding cypress pleads the skies, The mound goes level in the rain. My love all cold and silent lies- Pray God it will not rise again! |
Prin frunze, la cap, îi plânge vântul când trece Şi-i nivelează groapa ploaia care cerne. Iubirea mea astăzi e tăcută şi rece. Ţine-o în criptă, Doamne! Regrete eterne. |
| Dorothy Parker | traducere de Petru Dimofte |
| When you are old and grey and full of sleep, And nodding by the fire, take down this book, And slowly read, and dream of the soft look Your eyes had once, and of their shadows deep; |
Când vei fi bătrână, cu părul sur şi plin de somn, Când vei da din cap, moţăind lângă vatră, ia această cartea a mea Şi citeşte-o încet, şi visează la galeşa privire Pe care o avură ochii tăi odată şi la umbrele lor adânci; |
| How many loved your moments of glad grace, And loved your beauty with love false or true, But one man loved the pilgrim Soul in you, And loved the sorrows of your changing face; |
La câţi au iubit clipele tale de veselă drăgălăşie Şi ţi-au iubit frumuseţea cu dor fals sau adevărat; Dar un singur om a iubit călătorul suflet din tine, Şi a iubit durerile din obrazul tău schimbat, |
| And bending down beside the glowing bars, Murmur, a little sadly, how Love fled And paced upon the mountains overhead And hid his face amid a crowd of stars. |
Şi aplecat puţin printre gratiile înflăcărate, Şopteşte, cam trist, cum iubirea fuge mereu, Şi trecând peste munţii ce stau deasupra atingerii noastre, Îşi ascunde faţa în roiul de stele pribegi. |
| William Butler Yeats | traducere de Ion Pillat |
| Tears, idle tears, I know not what they mean, Tears from the depth of some divine despair Rise in the heart, and gather to the eyes, In looking on the happy Autumn-fields, And thinking of the days that are no more. Fresh as the first beam glittering on a sail, That brings our friends up from the underworld, Sad as the last which reddens over one That sinks with all we love below the verge; So sad, so fresh, the days that are no more. Ah, sad and strange as in dark summer dawns The earliest pipe of half-awaken‘d birds To dying ears, when unto dying eyes The casement slowly grows a summering square; So sad, so strange, the days that are no more. Dear as remember‘d kisses after death, On lips that are for others; deep as love, Deep as first love, and wild with all regret; Death in Life, the days that are no more! |
Lacrimi, încete lacrimi, eu nu ştiu ce înseamnă, Lacrimi venind din miezul divinei disperări, În inimă cum urcă şi se adună-n ochii Privind la fericitele câmpuri întomnate Şi amintindu-şi zile ce-acuma nu mai sunt. Vii, ca întâia rază ce urcă pe frânghia Care ne readuce pe dragi de sub pământ, Triste precum o ultimă rumenire care Sub viţă cade-alături de tot ce mai iubim: Atât de vii şi triste zile ce nu mai sunt. O, triste şi ciudate ca-n dimineţi de vară Încă pe întuneric un ciripit în somn Pentru urechi murinde, când sub murinzii ochi Se conturează-ncet pătratul ce sclipeşte; Atât de stranii, triste, zile ce nu mai sunt. Dragi precum sărutările-n minte după moarte Şi dulci ca-nchipuite de cel fără speranţă Pe buze pentru alţii; adânci precum iubirea, Adânci ca-ntâiul dor, sălbatice-n regrete; O, moarte-n viaţă, zile ce-acuma nu mai sunt! |
| Alfred Tennyson | traducere de G.Tartler |
© 2024 blog.ro-en.ro