| A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. |
Once on a time, as poets sing High tales with fancy laden, Born of a very noble king There lived a wondrous maiden. |
Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).
După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”
Continuare »
| aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului, să aştept să se facă noapte la capătul străzii singurătatea mea de acuma mai are ceva la fel cu cea din copilărie, când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea? nu se poate răscumpăra cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest, chiar aşezat pe stradă cu capul în mâini? şi lumina, care se spulberă pe obiecte, şi obiectele se fac frunze, şi se fac frunze. |
I would like to sit on the edge of the sidewalk and wait for night to fall at the end of the street. The loneliness I now feel resembles still the loneliness of my childhood, when I did not know that time is lost forever. Is there nothing that can redeem that time? Is there not a single gesture that remains true, even as I sit in the street, my head buried in my hands? The light crumbles on objects, the objects turn into leaves, they turn into leaves. |
Verbul a descânta face parte dintre acele cuvinte care pe mine mă încântă: acelea care vorbesc despre ele însele. Mi se par fantastice înlănţuiri de sunete care spun că darul lor este acela de a crea. Dicţionarul ni-l explică prin descrierea ritualului de descântare, care include rostiri de versuri, gesturi magice şi puterea de îndepărtare a farmecelor rele sau de vindecare a unei boli. În această accepţie a termenului nu are sinonime, însă, prin lărgire de sens, este echivalent cu a fermeca, a vrăji. În registru familiar, acumulează sensuri similare cu a certa, a mustra, a bate la cap; şi întotdeauna o să mi-o amintesc pe mama încruntându-se la mine „să nu mai descânt atâta mâncarea aia”. M-a surprins partea etimologică, pentru că verbul e moştenit din latinescul discantare, dar substantivul descântec (formula magică) e un derivat al lui cântec, cu prefixul des-. Vine, prin urmare, de departe şi cu multă poveste.
Continuare »
Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.
Continuare »
* bucălai apare ca termen nou (diferit de bucălaie, veche de când îi „Mioriţa”) ce are ca indicaţie sinonimică pe bucălat; adjectivul are aceeaşi formă pentru masculinul singular şi plural, dar şi pentru femininul singular; pluralul femininelor face bucălaie
* Bucureşti intră pe lista substantivelor proprii acceptate de noua normă; cuvântul are precizată şi articularea – Bucureştiul
* Buda / Buddha, substantiv propriu masculin, este consemnat cu două forme corecte; pentru cea de-a doua, sunt precizate detalii legate de pronunţie (ddh = d), dar şi pentru despărţirea în silabe (Bud-dha)
! buftea e un apelativ familiar şi glumeţ pentru „om sau copil gras”; cuvântul era considerat anterior substantiv masculin, dar acum aceeaşi formă primeşte valoare feminină, articulare pentru genitiv-dativ (lui buftea) şi plural (buftea). Alături de acesta, găsim *Buftea – nume de loc – substantiv propriu neutru.
! buhuhu apărea anterior într-un singur articol, cu două valori morfologice (interjecţie şi substantiv masculin); conform normei noi, avem acum !buhuhu – interjecţie folosită regional şi !buhuhu – regionalism, de asemenea, dar substantiv neutru sinonim cu „lovitură”… Parcă mi-ar fi trecut totuşi prin cap niscaiva cuvinte pentru care chiar aveam nevoie de indicaţii folositoare în DOOM2!
© 2024 blog.ro-en.ro