Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Dar, dincolo de faptul că mă călătoresc, ca oricare altul, spre Marea Trecere, eu nu sunt o fiinţă nomadă. Când eram copilă, îmi aduc însă aminte cu plăcere de concediile petrecute cu părinţii prin ţară; nu alegeau decât rareori puncte fixe pentru petrecerea vacanţelor; de cele mai multe ori erau trasee istovitoare cu maşina şi opriri unde cădea noaptea, ca un soi de grabă de a vedea cât mai multe din cele ce lipseau acasă. Aveau grijă ai mei să mă trimită mereu în tabere şi, indiferent cât de puţine mi-aduc aminte din locurile alea, s-a lipit de mine frumuseţea umbletului. Când am crescut, am împământenit în viaţa mea concediul la mare, crescut din dragoste organică pentru soare. Şi, adult fiind, am ales ca în altă parte să-mi duc viaţa, cu toate ale ei, pentru că locul acela al naşterii nu-mi părea al meu întru totul. Am o viaţă extrem de activă prin propria-mi alegere, iar cei care nu mă cunosc prea bine ar fi surprinşi să afle care este cauza acestei alegeri: sunt, în esenţă, leneşă şi îngăduitoare cu nevoia mea de a sta. Îmi plăcea să pierd vremea şi nu-mi plăcea asta despre mine, aşa că am decis să schimb modul meu de a fi. Iar acum, îmi cultiv plăcerea de a nu face nimic, în rare momente de respiro, pe care le sorb precum se soarbe apa în oazele deşertului. Îmi păstrez fiinţa dinamică şi sufletul viu şi, oricâtă oboseală s-ar strânge (până la plânset uneori), sfârşitul unei zile aduce cu sine mulţumirea lucrului făcut. În plus, pe lângă drumurile oraşului, sunt şi mai multe, şi mai frumoase, călătoriile în mine, printre cele ce le gândesc şi cele ce le simt, printre cele ce le văd şi cele ce le cred. Lumea mare însă n-o văsusem până de curând, pentru că nu simţisem nevoia; ştiu că sună bizar, dar eu multă vreme nu avusesem dorinţa să plec din ţară, nici măcar în vizită, nu simţisem, niciun moment din viaţa mea, regretul că n-am văzut Roma sau India. Aşa că, apărut de nicăieri, m-a surprins despre mine gândul că mi-ar plăcea să deschid uşa lumii, ca s-o las să mă vadă. Şi-a făcut loc în mine şi a început să crească şi, pentru că am obiceiul să mă conformez dorinţelor mele, am iniţiat atunci „fondul de călătorii”. Venise timpul să mă aştern drumului…