Pornind de la verbul a se teme, mi s-au părut interesante două proverbe care, deşi sunt echivalente ca sens lingvistic, se diferenţiază dintr-un punct de vedere foarte subtil, al semnificaţiei sau implicaţiei psihologice. Cunoscutul „Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt” face un soi de observaţie faptică, fără să ofere clar o explicaţie, dar pe care toţi suntem capabili a o deduce: cine s-a opărit cu zeamă fierbinte se teme să n-o păţească iar, deci o răceşte şi pe aia rece. Celălalt proverb este creat pe acelaşi schelet semantic, însă veriga explicativă este, de data aceasta, prezentă: „Cine e muşcat de şarpe se teme şi de şopârlă.” Reflexivul acesta stabileşte identitate de sens cu „a simţi teamă, a fi cuprins sau stăpânit de frică, a avea teamă sau frică”, iar concluzia logică este că cel păţit e fricos, temător, prevăzător. Gradul superlativ este într-un mod interesant exprimat prin „a se teme şi de umbra lui”, spaima spaimelor fiind generată de lucruri care ar trebui să-ţi fie intim cunoscute, pentru că fac parte din tine; în plus, frica de propria umbră – cea care te însoţeşte pretutindeni, oriunde te-ai duce – capătă o omniprezenţă angoasantă, care mi se pare imposibil de îndurat, pentru că, în mod firesc, ea este asociată cu grijile, cu îngrijorarea, cu agitaţia, cu frământarea. Starea aceasta de nelinişte şi de tulburare poate fi provocată de un pericol care te ameninţă în mod real, însă şi de un rău posibil sau probabil, dar care, deocamdată, se află numai în închipuirea ta. Căci expresia „mă tem că…” nu implică nicidecum o certitudine, ci se asociază unor presupuneri de tipul „mi se pare că…”, „socotesc că…”, „am sentimentul (neplăcut) că…”, „e posibil să…”, „cred că …”. Cu o nuanţă specială, în forma a teme pe cineva, verbul acesta se referă la „a bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate în căsnicie, a fi gelos”, iar explicaţia substantivului temere este dată tocmai de acest „sentiment de îndoială chinuitoare în ceea ce priveşte fidelitatea persoanei iubite, de gelozie”.

Continuare »

Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »

Unul dintre verbele al căror sens este prin excelenţă tributar mişcării este a dansa. Din punctul meu de vedere, asta e una dintre cele mai pasionale expresii ale spiritului uman, fie că este vorba despre tobele aborigenilor, despre îmbrăţişarea a doi îndragostiţi în singurătate, despre varianta club, sau despre balet. Izvorul tuturor dansurilor pare să fie nevoia spiritului uman de exteriorizare şi de expresivitate.

Prima accepţie a termenului se referă la a executa, după muzică, un dans cu cineva, a invita la dans pe cineva, ori a avea un partener de dans. Există, în funcţie de locul sau mediul în care se desfăşoară dansul, mai multe sinonime parţiale, precum: a juca, a dănţui, a sălta, a sări, a ţopăi. După complexitatea tehnică a dansului, se foloseşte ca explicaţie „a se mişca pe ritm”, „a poseda bine tehnica dansului” sau „a executa un dans după reguli specifice”. Motivul pentru care dansul este o artă rezidă în aceste cuvinte, însă realizările cu adevărat excepţionale presupun nu doar stăpânirea perfectă a tehnicii, ci şi un simţ deosebit al trupului în mişcare, multă creativitate, inspiraţie, chiar geniu. Dansul este definit drept un ansamblu de mişcări ritmice şi variate ale corpului omenesc, executate în acordurile unei melodii şi având caracter religios, de artă sau de divertisment, şi poate fi: ritual, popular, de salon, modern, clasic sau academic.

Continuare »

Dintre toate verbele limbii române, a deveni are o particularitate morfologică unică: este singurul verb prin excelenţă copulativ. Mai simplu spus: nimeni nu poate deveni; trebuie să se precizeze ce anume devine. Îl presupune în acelaşi timp, paradoxal, şi pe a începe, dar şi pe a ajunge să fie ceva. Presupune ca obligatoriu nu numai traseul de parcurs (adică schimbarea, transformarea, prefacerea, preschimbarea, modificarea), dar şi existenţa fără dubiu a punctului terminus – finalul devenirii. Principiul fundamental este, prin urmare, imperativul schimbării, structurale sau superficiale (asta e alegerea noastră, presupun, pentru că verbul acoperă şi pe a căpăta altă formă, şi pe a căpăta alt conţinut). Sinceră să fiu, am impresia că aici e breşa în plan faptic: planul devenirii, mental sau fizic, îl stabilim noi. Nimeni nu devine altceva decât ceea ce hotărăşte singur, ceea ce alege să fie, întrucât singurul lucru pe care îl putem controla este înlăuntrul nostru. De-asta au importanţă gesturile mărunte care îi lovesc pe alţii. Chiar dacă unele dintre ele nu sunt intenţionate, dacă există, înseamnă că e voinţă adâncă în ele, deşi inconştientă. Iar dacă ies la suprafaţă, înseamnă că răul e deja acolo, iar neglijarea lui nu face decât să adâncească prăpastia. Tocmai de-asta, nu spun că e uşoară treabă povestea asta cu a stăpâni ce e în noi. Dimpotrivă, este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut în zilele ce ne sunt date.

Continuare »

Expresia „true to yourself” se traduce în româneşte cu o sintagmă de tipul „cinstit cu tine însuţi”. Deşi iniţial mi s-a părut că structura englezească e mai inspirată, la o analiză mai atentă am ajuns la concluzia că şi echivalentul pe care îl folosim noi este la fel de puternic şi de larg utilizat. Ciudat, pentru că, uneori, uitându-mă bine în jur, pare să fie, pentru mulţi, doar vorbă goală. La un mare moment al adevărului, puţini dintre noi au curajul să-şi asume onestitatea faţă de sine însuşi cu toate neplăcerile pe care le provoacă. Sună bine rău de tot „să fii cinstit cu tine”! Dar ce ne facem cu efectele secundare?

Continuare »

Foarte departe de mine gândul de a lua în râs sau de a desconsidera limba în care m-am născut şi în care gândesc. Dar, de ceva vreme, mai precis de când limba engleză e parte din viaţa noastră volens-nolens (şi, sinceră să fiu, nici chiar aşa rău nu-mi pare, deşi nu-s mare ori talentată vorbitoare de engleză), mi se întâmplă să descopăr că unele lucruri ce le am de zis sună mai bine (mai concret, mai exact, mai aproape de ceea ce am eu a spune) decât echivalentele lor româneşti. Nici nu-mi trece prin minte să afirm că limba română nu are suficiente resurse. Predau română, prin urmare, din punctul meu de vedere, limba lui Eminescu are tot ce-i trebuie şi încă ceva pe deasupra. Cred că e vorba despre felul în care sună cuvintele pentru a reda o idee pe care ai auzit-o pentru prima dată în limba aceea… Poate e vorba despre magia sunetelor, sau poate chiar de o conexiune mai profundă între sunet şi ceea ce reprezintă el, concret, la obiect. Cred că ceea ce mă intrigă este diferenţa născută din raportarea la realitate a celor două idiomuri: româna este mai metaforică, mai conotativă, engleza mi se pare mai denotativă, mai fixată în realitate, mai pragmatică. Sigur, până la urmă sunt doar probleme de fineţe, de nuanţă, dar limbajul câştigă ceva la nivel sonor, chiar şi la cel subliminal, de parcă s-ar conecta direct la substanţa realităţilor exprimate.

Continuare »