Evenimente anterioare şi grade de certitudine

Verbul a (se) încerca are mai multe sensuri care mi-au părut aproape la fel de cunoscute şi utilizate. Presupune, mai întâi, „a verifica un lucru spre a-i controla însuşirile”, stabilind, deci, sinonimie cu a proba. De aici derivă cunoscuta expresie pe încercate(lea) (cu ajutorul, prin mijlocirea unei probe), dar şi o posibilă prelungire înspre încercarea calităţilor oamenilor – pentru că reflexivul se referă la „a-şi măsura forţele în luptă cu cineva”.

Din acest punct şi până la sensul care pare a stabili una dintre caracteristicile definitorii ale rasei umane, nu mai e decât un pas. Verbul trimite la „a întreprinde un lucru ca exerciţiu, de probă, a face tentative”, definindu-ne pasiunea pentru căutare, afirmându-ne dorinţa de a depăşi limitele şi potolindu-ne setea de mai mult, mai bine. Căci încercarea ne cere să demonstrăm strădanie, silinţă, căutare, perseverenţă şi permite cunoaşterea prin proprie experienţă.

Continuare »

Acţiunea desemnată de verbul a evada are o etapă premergătoare obligatorie, care presupune lipsirea de libertate, privarea de drepturi elementare, dar şi efortul brusc de a le recăpăta pe toate. Primul sens pe care îl percepem automat în urma rostirii cuvântului este cel care include escaladarea zidurilor unui spaţiu restrictiv, numind fuga din închisoare sau de sub pază. În acest caz, termenul are conotaţii negative – dacă evadaţii erau răufăcători, dar şi pozitive – dacă scăpaţii de pedeapsă erau întemniţaţi în lagăre din motive greşite. Sensul cuvântului se extinde pornind de la aceste observaţii de bază, reflectându-se asupra oricărei situaţii în care oamenii se simt încorsetaţi, limitaţi, îngrădiţi, închişi, constrânşi, mărginiţi în orice fel. Ieşirea din această situaţie presupune fuga, scăparea pe ascuns şi depăşirea graniţelor impuse.

Continuare »

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Continuare »

Verbul a renunţa se referă la „a se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva, de a practica, de a exercita, de a mai întrebuinţa un anumit lucru”. Termenul are o conotaţie psihologică foarte puternică, putând să sugereze „a înceta de a mai râvni la ceva, a părăsi de bunăvoie ceva sau pe cineva, a nu mai dori” pur şi simplu. Acesta mi s-a părut a fi aspectul cel mai interesant – elementul volitiv. Renunţarea devine astfel un act conştient, o alegere, o decizie care, în ciuda faptului că pare a fi determinată de circumstanţe exterioare, corespunde de fapt (sau ar trebui) unei hotărâri personale şi asumate: „a înceta în mod voluntar să mai vrei ceva sau pe cineva, a se retrage în mod benevol”. Abia atunci semnificaţia verbului este deplină şi copleşitoare. Dintre sinonime, se pot aminti a abandona, a ceda, a se priva, a-şi refuza, a se lăsa, a se lepăda (popular), a desista (juridic).

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »