Verbul a (se) încerca are mai multe sensuri care mi-au părut aproape la fel de cunoscute şi utilizate. Presupune, mai întâi, „a verifica un lucru spre a-i controla însuşirile”, stabilind, deci, sinonimie cu a proba. De aici derivă cunoscuta expresie pe încercate(lea) (cu ajutorul, prin mijlocirea unei probe), dar şi o posibilă prelungire înspre încercarea calităţilor oamenilor – pentru că reflexivul se referă la „a-şi măsura forţele în luptă cu cineva”.

Din acest punct şi până la sensul care pare a stabili una dintre caracteristicile definitorii ale rasei umane, nu mai e decât un pas. Verbul trimite la „a întreprinde un lucru ca exerciţiu, de probă, a face tentative”, definindu-ne pasiunea pentru căutare, afirmându-ne dorinţa de a depăşi limitele şi potolindu-ne setea de mai mult, mai bine. Căci încercarea ne cere să demonstrăm strădanie, silinţă, căutare, perseverenţă şi permite cunoaşterea prin proprie experienţă.

Foarte interesant este sensul care se referă la sentimente, la senzaţii care ne cuprind, pun stăpânire pe noi, care îşi fac simţită prezenţa în mod nelămurit, neclar, dincolo de raţional şi de certitudine – a-l încerca un gând. Şi tot în registrul figurat, termenul este utilizat în expresia a încerca marea cu degetul, care trimite la o încercare fără prea mari speranţe de reuşită, mai mult o tentare a imposibilului.

Spuneam, deci, că încercarea e o lege a firii omeneşti, o caracteristică ce ne diferenţiază de celelalte specii. O căutăm sau ni se oferă de la sine, pentru că viaţa e o perpetuă cursă, iar felul în care alegem aceste încercări – atunci când ele sunt decizia noastră, ori modul în care le facem faţă – atunci când se ivesc neaşteptat în drumul nostru, toate acestea ne scot la iveală adevăratul caracter şi ne ajută să descoperim cine suntem. Cu adevărat.