Verbul a zăcea se referă în egală măsură la o poziţie a corpului fizic, dar şi la o stare mentală care presupune lipsa de ocupaţie sau oboseala; în această accepţie, stabileşte sinonimie cu „a sta întins, culcat sau tolănit pe pat, pe pământ” sau cu „a fi doborât”. Pe de altă parte, termenul poate face referire o boală grea, mai mult decât atât, chiar la moartea fizică a unei persoane, la aşezarea într-un mormânt. În oricare dintre aceste situaţii, verbul acesta denumeşte o suferinţă extremă, care pare să ceară repaos absolut, chiar pe cel definitiv. Se asociază, referindu-se şi la sentimente, calităţi, idei sau defecte, cu ascunderea sau cu latenţa, ori cu părăsirea – dacă e vorba de inanimate, mai ales. Dicţionarele precizează minunate sinonime regionale precum a boli, a piroti, a gogi, a zălezi, a târomi, sau nepreţuitele a tânji şi a lâncezi.

Mie zăcerea mi se pare o lege a firii. Ca un soi de lehamite a organismului la toate nivelurile sale de construcţie şi percepţie, ca necesitatea unei reprogramări… Un fel de recuperare – recondiţionare – refolosire (fără conotaţiile care-mi reverberează în memorie). Uneori îmi doresc energie perpetuă şi continuă bună dispoziţie şi recunosc, onest, că poate sunt oameni de felul acesta… Dar viaţa mea se naşte din nemişcare. Zăcutul pare să facă parte dintr-un fel de ciclu obligatoriu pe care, tot încercând din răsputeri să-l evit – ca să dau bine –, nu fac decât să-l potenţez. Gândindu-mă zilele astea la nevoia mea de lâncezeală, s-a născut în cugetul meu o întrebare ce continuă să nu-mi dea pace: oare să fie nevoia de boală un dat al organismului meu viu?