Verbul a conspira are două sensuri fundamentale, unul propriu şi unul figurat. Înseamnă, mai întâi de toate, „a organiza o conspiraţie”, stabilind sinonimie cu a complota, a conjura, a unelti, a urzi. În principiu, verbul acesta presupune o acţiune comună a mai multor elemente, al căror efort de con(„împreună”)-spirare(„a răsufla”) trebuie să fie ascuns şi coordonat, dedicat unui ţel care se presupune a fi mai presus de teamă, risc, pericol.

Pe de altă parte, sensul figurat iese de sub puterea nevolnică a oamenilor. Astfel, termenul face trimitere la „a tinde, a lucra pentru un scop unic” şi se referă, în general, la forţe obscure care par să alinieze stelele, iţele şi sorţii într-un soi de „conspiraţie” dincolo de puterile şi raţiunile noastre. Ca atunci când nimic din ce faci nu iese cum trebuie sau, dimpotrivă, când toate firele răzleţe din viaţa cuiva încep să se lege, miraculos şi inexplicabil, înspre bine…

Pe mine mă surprinde cât de tânăr pare verbul acesta. Întotdeauna l-am simţit (şi încă îl percep, în adâncul profund al prieteniei mele cu vorbele) ca pe un neologism. Mi se pare foarte ciudată imobilitatea lui, capacitatea de a-şi păstra sensul nealterat, fără a se mai îmbogăţi, schimba şi transforma, trăsătura aceasta – neobişnuită printre vorbe – de a rămâne egal cu sine şi de a spune acelaşi lucru. De la Cezar încoace.