a supravieţui
Verbul a supravieţui este unul foarte serios şi face parte din categoria verbelor vitale, având la bază unul dintre cele mai vechi şi mai nepervertite instincte ale omului. Sensul principal al termenului se referă la „a rămâne în viaţă după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc., a scăpa cu viaţă dintr-o nenorocire”, iar sinonimele cele mai folosite sunt, în funcţie de context – propriu, familiar, metaforic – a rămâne, a scăpa, a dăinui; cel din urmă are în vedere sensul de „a continua să existe”, fie şi numai în memoria cuiva.
Pare foarte sărac verbul acesta. Nu răzbate din el dramatismul, încleştarea, pasiunea. Nu se străduieşte să explice, să sugereze, să se umple de sensuri ori sinonimii. Este simplu şi clar ca însăşi viaţa, tot aşa precum e şi instinctul de conservare, rămas neatins în adâncimile noastre, dincolo de spoiala de civilizaţie şi cultură cu care atâta ne lăudăm. E la fel de firesc ca şi negaţia lui, intrate amândouă într-o loterie dincolo de puterile noastre, în care se decide cu paiul mai scurt cine scapă şi cine nu.
Uneori mă întreb dacă faptul că-s vie nu înseamnă chiar că am tot câştigat multe lozuri din astea ale supravieţuirii. Şi, fără să am habar de ele şi de importanţa lor, mă bucur – ignorant şi fraier – de sentimentul victoriei când, de exemplu, abia-abia am reuşit să-i supravieţuiesc unei gripe… Care nici măcar n-a fost gripă, că cică nu e dacă n-ai temperatură. N-ai avut. Dar aşa te-a trântit, de ţi-e ruşine să-i spui răceală, să nu cumva s-o jigneşti profund şi să vrea să se întoarcă. Aşa că o preaslăveşti şi-i umfli numele – ducă-se-nvârtindu-se şi pe la alţii!