Pornind de la verbul a se teme, mi s-au părut interesante două proverbe care, deşi sunt echivalente ca sens lingvistic, se diferenţiază dintr-un punct de vedere foarte subtil, al semnificaţiei sau implicaţiei psihologice. Cunoscutul „Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt” face un soi de observaţie faptică, fără să ofere clar o explicaţie, dar pe care toţi suntem capabili a o deduce: cine s-a opărit cu zeamă fierbinte se teme să n-o păţească iar, deci o răceşte şi pe aia rece. Celălalt proverb este creat pe acelaşi schelet semantic, însă veriga explicativă este, de data aceasta, prezentă: „Cine e muşcat de şarpe se teme şi de şopârlă.” Reflexivul acesta stabileşte identitate de sens cu „a simţi teamă, a fi cuprins sau stăpânit de frică, a avea teamă sau frică”, iar concluzia logică este că cel păţit e fricos, temător, prevăzător. Gradul superlativ este într-un mod interesant exprimat prin „a se teme şi de umbra lui”, spaima spaimelor fiind generată de lucruri care ar trebui să-ţi fie intim cunoscute, pentru că fac parte din tine; în plus, frica de propria umbră – cea care te însoţeşte pretutindeni, oriunde te-ai duce – capătă o omniprezenţă angoasantă, care mi se pare imposibil de îndurat, pentru că, în mod firesc, ea este asociată cu grijile, cu îngrijorarea, cu agitaţia, cu frământarea. Starea aceasta de nelinişte şi de tulburare poate fi provocată de un pericol care te ameninţă în mod real, însă şi de un rău posibil sau probabil, dar care, deocamdată, se află numai în închipuirea ta. Căci expresia „mă tem că…” nu implică nicidecum o certitudine, ci se asociază unor presupuneri de tipul „mi se pare că…”, „socotesc că…”, „am sentimentul (neplăcut) că…”, „e posibil să…”, „cred că …”. Cu o nuanţă specială, în forma a teme pe cineva, verbul acesta se referă la „a bănui, a suspecta pe cineva de infidelitate în căsnicie, a fi gelos”, iar explicaţia substantivului temere este dată tocmai de acest „sentiment de îndoială chinuitoare în ceea ce priveşte fidelitatea persoanei iubite, de gelozie”.

Am recitit o poezie tare dragă inimii mele, semnată de Nichita Stănescu. Deşi textul îmi era extrem de familiar, am avut revelaţia unui înţeles profund al versurilor, care până atunci îmi rămăsese întrucâtva străin: m-a frapat felul simplu şi extrem de sugestiv în care se folosea verbul a se teme. În contextul explicat mai sus, versurile capătă semnificaţiile profunde ale celei mai cumplite spaime, ale celor mai ascunse temeri – acelea care nu pot fi spuse decât cu cele mai simple cuvinte, pentru că numai cu ajutorul lor poţi să descrii, întreagă, inima bântuită aproape fiziologic de spaimă. „Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,/ că ai să te-ascunzi într-un ochi străin,/ şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.” Şi ştiu că neputinţa de a nu te mai vedea nu e pentru că o să pleci de lângă mine, ci pentru că însăşi plecarea ta o să-mi aducă orbirea. Căci numai orbilor li se ascut celelalte simţuri, precum aripile ce rup cerurile zborului. Şi ştiu că celălalt, „străinul”, primindu-te în „ochiul” său, va primi şi darul de a te vedea pe tine. Iar mie frunză de pelin îmi va fi pleoapa lui, care te închide ca pe-o sămânţă, din care veţi rodi amândoi. Şi în această petrecere, amarul pelinului trebuie sorbit, şi trecut ca o mare, şi simţit ca o furtună. Şi teamă-mi e că aşa trebuie să fie.