Foarte departe de mine gândul de a lua în râs sau de a desconsidera limba în care m-am născut şi în care gândesc. Dar, de ceva vreme, mai precis de când limba engleză e parte din viaţa noastră volens-nolens (şi, sinceră să fiu, nici chiar aşa rău nu-mi pare, deşi nu-s mare ori talentată vorbitoare de engleză), mi se întâmplă să descopăr că unele lucruri ce le am de zis sună mai bine (mai concret, mai exact, mai aproape de ceea ce am eu a spune) decât echivalentele lor româneşti. Nici nu-mi trece prin minte să afirm că limba română nu are suficiente resurse. Predau română, prin urmare, din punctul meu de vedere, limba lui Eminescu are tot ce-i trebuie şi încă ceva pe deasupra. Cred că e vorba despre felul în care sună cuvintele pentru a reda o idee pe care ai auzit-o pentru prima dată în limba aceea… Poate e vorba despre magia sunetelor, sau poate chiar de o conexiune mai profundă între sunet şi ceea ce reprezintă el, concret, la obiect. Cred că ceea ce mă intrigă este diferenţa născută din raportarea la realitate a celor două idiomuri: româna este mai metaforică, mai conotativă, engleza mi se pare mai denotativă, mai fixată în realitate, mai pragmatică. Sigur, până la urmă sunt doar probleme de fineţe, de nuanţă, dar limbajul câştigă ceva la nivel sonor, chiar şi la cel subliminal, de parcă s-ar conecta direct la substanţa realităţilor exprimate.

Concret. Cum spui în româneşte „I only fight people my size…„? Ar fi „nu mă cert/lupt decât cu cei pe măsura mea„, dar e palid şi nu acoperă şi referirea implicită din engleză care presupune „…and I’m waaay out of your league„.

Există multe expresii plecate din sport care au făcut carieră, de tipul „…and the crowd goes wild” după o reuşită la care un eventual public nu s-ar putea opri din ovaţii. Mi se pare interesantă pasiunea pentru sport care generează clişee lingvistice, aşa cum mi se pare ciudat de repetată legătura dintre război şi dragoste, puternic reprezentată. „All is fair in love and war” sună mai bine decât „totul e permis în dragoste şi în război„, cred că pentru diferenţa de număr de silabe; fermitatea e dată de scurtimea şi simplitatea cuvintelor; nu mai discut despre „make love not war„, pentru că (cel puţin după cunoştinţele mele) s-a născut în limba engleză şi în mentalitatea unei generaţii de peste ocean. Tot de eficienţă ţine, după părerea mea şi expresivitatea lui „time to say good-bye” comparativ cu „e timpul să ne luăm rămas-bun” sau al lui „weekend” faţă de „sfârşit de săptămână„. Mă opresc aici cu traducerile nereuşite, dar mai adaug la listă „don’t think you are, know you are” şi excelentul „don’t get mad, get even„.

Un plus pentru plasticitate primim când zic ei „like he owns the place„, iar noi ceva de tipul „parcă-i pe tarlaua lu’ taică-su„.

„Better safe than sorry” mi se pare o capcană, pentru că poate fi înţeles greşit drept un truism (păi, normal că „mai bine să fiu sigur decât să-mi pară rău„), fără a şti că „play it safe” din engleză presupune un uşor sens peiorativ, prin condamnarea neasumării riscurilor.

„Take a good look” e interesant construit pe un verb antonim al echivalentului românesc „a arunca o privire„.

La „my personal favorites” „of all times” includ „need-to-know basis„, care sună extrem de eficient, dar despre care am uneori impresia că devine încet-încet legea lumii moderne care îmi lezează dreptul la cunoaştere. Excelentă mi se pare ideea care se redă în engleză cu expresia „a distant second” despre, de exemplu, o preferinţă de locul II, atât de depărtată de cea de pe locul I, încât aproape apare umbra de îndoială că ar fi cu adevărat o preferinţă. Iar ultima mea achiziţie, prinsă de curând din zbor dintre replicile unui film (dar cred că iese dintr-un joc de cărţi, ceva), este „to play the odds„, adică să adopţi tactica verificată ca fiind cea mai sigură în a-ţi aduce succesul, fără a avea însă, oricum, certitudinea reuşitei.

Ştiu că, până la urmă, totul depinde de talentul traducătorului. Şi asta este cea mai mare problemă a traducătorilor: să găsească un echivalent suficient de puternic pentru o expresie care sună excelent acolo de unde vine. De-asta nici nu e uşoară treabă traducerea, iar cine n-o ia în serios se discreditează. Pot, bineînţeles, la fel de uşor să demonstrez că şi reciproca e valabilă. Sunt destule expresii româneşti greu de turnat în altă materie sonoră, care atâta de frumos se aud, de parcă ideea însăşi s-ar fi născut aici. Ar fi oare asta o explicaţie? Că unele idei, cu tot cu expresia lor sonoră sau semantică, să se nască din mentalităţi diferite, găsindu-şi doar în felul acesta cea mai potrivită materializare?