A europeniza face parte dintre verbele monosemantice, asupra cărora nu planează prea multe îndoieli şi incertitudini legate de sens. Presupune, desigur, „a adopta sau a face să adopte îmbrăcămintea, obiceiurile, purtările caracteristice europenilor”. Scopul final este de a deveni asemănător cu europenii, din punct de vedere cultural şi comportamental. Şi, ca în cazul oricărei transformări sau deveniri, aceasta se poate face voluntar sau impus, evoluţia spre un anumit statut fiind sau nu o manifestare a propriei voinţe. În cazul acestui cuvânt, apare întrebarea: care este – totuşi – statutul spre care se tinde? Europeanul este cel care face parte din populaţia de bază a Europei, sau care este originar de pe acest continent, însă mi se pare că diferenţele dintre multele neamuri care locuiesc în acest spaţiu sunt considerabile. Europenizarea înseamnă, deci, a face un străin să semene cu un neamţ, sau cu un italian? Cu un irlandez, sau cu un grec?

Continuare »

Continuare »

Verbul a sublima are două sensuri principale, unul propriu şi unul figurat. Se referă în primul rând la corpuri chimice, presupunând „trecerea (prin încălzire) din starea solidă direct în stare gazoasă, fără a trece prin starea lichidă” sau „trecerea dintr-o stare cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în cristale, prin condensarea vaporilor”. Sensul figurat se referă la transpunerea sentimentelor într-un plan superior, la ridicarea instinctelor şi a pasiunilor până la sublim (grad de perfecţiune şi desăvârşire excepţională). Cu sens asemănător, termenul este folosit şi în psihanaliză, însemnând „a deplasa energia izvorâtă din porniri instinctuale şi egoiste spre atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale”. Stadiul intermediar de la propriu la figurat face trimitere la „a curăţa de orice amestec impur sau străin”, iar sinonimele ce pot fi utilizate în orice situaţie sunt a (se) purifica, a (se) rafina.

Continuare »

Verbul a alege mi s-a părut, la o primă lectură, foarte bogat în sensuri, cu utilizări extrem de diverse. Elementul fundamental pentru sensul termenului pare a fi factorul „preferinţă”, deşi am serioase dubii că alegem întotdeauna ceea ce ne place. Dar este evident că opţiunea pentru ceva sau pentru altceva se fundamentează pe un raţionament, pe o trecere în revistă a aspectelor pozitive şi negative. Vorbim, prin urmare, de „a prefera ceva sau pe cineva, a-şi fixa preferinţele asupra unui fapt sau asupra unei persoane”, sau cel puţin „a considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau altceva)” ori „a deosebi dintre alţii, a recunoaşte dintre mai mulţi”. Unul dintre cele mai actuale sensuri se referă la gestul democratic de „a desemna pe cineva prin vot”, iar unul dintre cele mai practice trimite la „a (se) împărţi formând mai multe grupe” (sens care are ataşată şi expresia a alege cărare „a despărţi părul în două cu pieptenele”).

Continuare »

Verbul a vizita are o mulţime de explicaţii prin dicţionare. Parcurgându-le cu răbdare, am constatat că structura care sintetizează cel mai bine sensul termenului este „a vedea, făcând o vizită”. Se poate referi la obiceiul de a merge la prieteni ori a face vizite protocolare, sau la acela de a face inspecţii de tot soiul, care cer examinare atentă la faţa locului – vizitele medicale fiind cele mai cunoscute (la domiciliu sau în saloane). Citind articolele explicative, am avut parte şi de două surprize referitor la utilizări ale termenului pe care nu le cunoşteam.

Există un joc – de fapt, o problemă enigmistică – ce se cheamă vizită, a cărei dezlegare se obţine prin „anagramarea literelor dintr-un nume dat pentru a se obţine un alt nume, un proverb, un titlu de carte etc.” De asemenea, am descoperit o expresie interesantă – a fi în vizită cu cineva, deci a avea relaţii de prietenie, a face vizite reciproce. Sinonimele sunt, fără excepţie, din sfera populară sau regională atât pentru verb (a cerca, a cerceta, a petrece, a socoti), cât şi pentru substantivul corespunzător (ospeţie, vedere); extraordinar de plastice mi se par cele din registrul familiar – musaferea, musafirlâc.

Continuare »

Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Continuare »