Verbul a sublima are două sensuri principale, unul propriu şi unul figurat. Se referă în primul rând la corpuri chimice, presupunând „trecerea (prin încălzire) din starea solidă direct în stare gazoasă, fără a trece prin starea lichidă” sau „trecerea dintr-o stare cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în cristale, prin condensarea vaporilor”. Sensul figurat se referă la transpunerea sentimentelor într-un plan superior, la ridicarea instinctelor şi a pasiunilor până la sublim (grad de perfecţiune şi desăvârşire excepţională). Cu sens asemănător, termenul este folosit şi în psihanaliză, însemnând „a deplasa energia izvorâtă din porniri instinctuale şi egoiste spre atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale”. Stadiul intermediar de la propriu la figurat face trimitere la „a curăţa de orice amestec impur sau străin”, iar sinonimele ce pot fi utilizate în orice situaţie sunt a (se) purifica, a (se) rafina.

Ceea ce mi se pare extrem de interesant este raportul dintre cele două sensuri. Pornim, în construirea semnificaţiei, de la materie brută şi, sub influenţa binefăcătoare a căldurii (fizice sau sufleteşti), obţinem un inefabil miraculos. Solidul devine gazos, concretul devine abstract, materialul devine spiritual. Revin astfel la o întrebare ce nu-mi dă pace uneori: cât din sentimentele noastre – unele dintre ele nobile şi înălţătoare – sunt, de fapt, chimie? Dacă realitatea existenţei comune se sublimează în artă, iar iubirea, atracţia dintre doi oameni, e doar un proces chimic, dragostea pentru propriii copii e instinct biologic, norocul – doar un calcul probabilistic… Dacă totul poate fi cuantificat, calculat, socotit şi anticipat pe baze concrete şi pe certitudini ştiinţifice… mai rămâne ceva? Mulţi – prea mulţi – dintre noi spun că nu… Şi totuşi. Câtă irosire în viaţa celor care, din tot ce se petrece în ori în jurul sufletului lor, înţeleg doar chimia şi raţionalul…