Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Continuare »

Verbul a comunica face referire, într-o primă accepţie, la transmiterea de informaţii. Ne gândim, prin urmare la „a face cunoscut”, „a da de ştire”, „a aduce la cunoştinţă” sau „a prezenta o comunicare”, structuri ce stabilesc sinonimie cu o serie de verbe care pot viza conotaţii diferite ale termenului. Căutând un criteriu ordonator pentru a aşeza cumva mulţimea de sinonime, a trebuit să mă recunosc învinsă, pentru că nu am găsit unul care să le includă pe toate. Există mai întâi sinonimele banale, cunoscute şi folosite de toată lumea – a spune, sau cele care presupun existenţa unui mesaj scurt şi la obiect – a vesti, a anunţa, a înştiinţa, a încunoştinţa; ultimele două îmi par mie a avea o notă uşor oficială, la fel ca şi a informa sau a declara; în cele din urmă, le-aş aduce în discuţie pe cele care îmi sună a comunicare mediată, utilizând diferite canale – a transmite, a relata, a emite, a difuza, dar şi rarisimul a ştirici.

Continuare »

Un bărbat e adus în faţa judecătorului pentru că a omorât-o pe soţia lui.
– Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă vreţi că tribunalul să nu vă condamne la închisoare pe viaţă, trebuie să ne expunetti motive cât de cât plauzibile care să vă poate reduce pedeapsa.
– Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
– Declaraţia dumneavoastră este o mare obrăznicie şi, dacă nu vreţi ca juraţii să vă condamne, trebuie să aveţi argumente cu adevărat plauzibile.
– Păi, să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, şi la parter locuieşte o familie de pitici. Părinţii au un metru şi copii chiar mai puţin. În ziua respectivă i-am spus soţiei:
– E teribil să fii pitic. Săracii vecini de la parter, toţi sunt aşa mici!
– Dar – răspunde soţia – sunt o adevărată specie de pirinei.
– Pigmei ai vrut să spui!
– Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele, ştii, de la care se alege cu pistrui.
– Aia se numeşte pigment.
– Mă laşi?! Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
– Ăla se numeşte pergament.
– Cum poţi, dragă, să fii aşa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ce a scris.
Domnule judecător, vă închipuiţi că mi-am înghiţit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuţia asta aberantă. M-am aşezat pe fotoliu şi am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am aşezat bine, că apare soţia mea lângă mine, cu o carte în mâna şi îmi spune:
– Uite, dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor şi se numeşte carte, dacă nu aveai idee ce e aia. Ia şi citeşte Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mâna şi îi spun:
– Draga mea, asta e o carte în limba franceză, Marchiza de Pompadour, nu trebuie să interpretezi numele în română.
– Asta e bună, dragă, îmi dai tu lecţii de franceză mie, care am făcut meditaţii cu un vector de la facultate!
– Ăla nu se numeşte vector, se numeşte lector.
– Eşti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
– Ăla a fost Hector şi era troian.
– Hector e unitate de măsură a suprafaţei, blegule.
– Ăla e hectar, draga mea.
– Mă uimeşti cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
– Ăla se numeşte nectar – spun eu oftând din adâncul sufletului.
– Habar nu ai, eu ştiu sigur că era şi o melodie pe tema asta, pe care o
cântau două prietene în duo.
– Nu se spune duo, se spune duet.
– Mă scoţi din sărite, eşti aşa de încuiat! Duet e când doi bărbaţi se bat cu săbiile.
– Ăla se numeşte duel.
– Pe dracu’, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
Domnule judecator, aveam „tunel“ pe limbă, dar am simţit că mi se face negru în faţa ochilor şi nu m-am mai putut stăpâni şi am aruncat-o pe geam.
Linişte în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, loveşte cu el puternic şi spune:
– Eşti liber, a fost un caz clar de legitimă apărare. Eu o aruncam deja de la Hector…

Există oameni a căror singură raţiune de a fi este cuprinsă în esenţa verbului a călători. Pentru ei, viaţa seamănă globului terestru, străbătut de drumuri uscate, sau drumuri de apă, sau drumuri de zbor, iar destinul unui om este să umble, să vadă, să cunoască. Verbul are o serie de sinonime care se particularizează printr-o extremă expresivitate: a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, a drumui. Aş înclina să cred că frumuseţea lor se naşte din mirarea perpetuă a sufletului uman în faţa umbletului, din nevoia şi plăcerea omului de a se găsi pe drum, de a-şi descoperi esenţa rătăcitoare. A născocit el nume pentru păsările călătoare şi le-a spus „migratoare”; pentru popoarele care n-au tihna aceluiaşi loc, cărora le spune „nomade”; pentru sufletul care nu se poate opri din iubit şi pe care îl cheamă „nestatornic”; pentru toate cele care nu durează şi le plânge că-s „trecătoare”. Timpul, care nu se mai opreşte depănându-şi clipele, îşi are şi el umbletul lui; încet-încet se călătoreşte vara, apoi iarna, şi încet-încet se călătoreşte omul, încetând a mai fi.

Continuare »

Verbul a aniversa este unul care ridică o problemă interesantă, din punctul de vedere al contextului în care trebuie folosit. Termenul face referire la capacitatea oamenilor de a-şi aminti evenimente importante din viaţa lor, fie că ţin de dimensiunea personală, fie că vizează apartenenţa lor la un grup etnic sau social. Ceea ce se pierde deseori din vedere (iar mass-media abundă de astfel de erori) este faptul că evenimentele pe care le aniversăm nu pot fi decât fericite, generatoare de bucurie. Pentru celelalte, există verbul a comemora, care implică acelaşi proces de rememorare, însă în dimensiunea lui solemnă, oficială, de elogiere. Faptul este evident dacă urmărim cu atenţie explicaţia din DEX, care spune că a aniversa înseamnă „a sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment”. Nu se precizează explicit că evenimentul la care se face referire este unul fericit, însă folosirea verbului a sărbători obligă la această concluzie.

Continuare »

Unul dintre cele mai profunde şi mai complex generate sentimente umane este duioşia. Asta pentru că în momentele în care apare ne raportăm la oameni dragi, la cei apropiaţi nouă, pentru care avem un cumul de dorinţe şi emoţii. Uneori, se leagă de vreun străin, însă numai în circumstanţe care fac duioşia uşor de confundat cu mila.

Atunci când începe explicarea verbului a înduioşa, DEX-ul face trimitere directă la sentiment: a fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă. Sinonimia dintre cei doi termeni, însă, nu mi se pare justificată; n-o să insist pe asta, ci o să subliniez doar ceea ce mi se pare element diferenţiator fundamental: conotaţia, pozitivă în cazul duioşiei, se opune celei negative pe care o detectez la milă. Nu spun că mila ar fi un lucru negativ, ci mă refer la faptul că undeva, la rădăcina ei, este compătimirea, care nu mi se pare întotdeauna luminoasă. Or, duioşia este de neconceput fără luminozitate, interioară şi exterioară.

Continuare »